9 views

Etica în Antichitate

    În perioada dimre mileniile al XII-lea şi al X-lea î.Hr. , stilurile de vială ale oamenilor din Orientul Apropiat antic au început să se schimbe, trecând de la o existentă migratoare sau traiul în peşteri Ia convietuirea în comunităţi stabile. În aceste împrejurări noi, oamenii şi-au produs propria hrană, şi-au însuşit meşteşugul olăritului şi al construirii unor locuinte permanente, trecând apoi de la cătune şi târguri la oraşe mari şi organizatii de tip oraş-stat. La sfârşitul mileniului al IV-lea î.Hr. , cele două mari civilizatii riverane, Mesopotamia şi Egipt, inventaseră şi utilizau deja scrierea. Acest eseu foloseşte unele dintre materialele scrise care s-au păstrat din Orientul Apropiat antic, inclusiv poveşti despre eroii cei mai virtuoşi, coduri de legi care defineau conduita acceptabilă şi cea inacceptabilă, precum şi instrucţiuni, toate informându-ne despre natura eticii in prima sa formă, suficient de explicită pentru a deveni subiect de reflectie şi dezbatere.

Etica în Mesopotamia antică

    Deşi expunerea principiilor etice ca atare nu a reprezentat o preocupare primordială în Orientul Apropiat antic, din documente comerciale, coduri de legi, sentinle, poveşti cu eroi şi mituri se pot distinge concepte de valoare. O mare parte a primelor texte cunoscute din Mesopotamia se referă la schimburile comerciale şi sunt un fel de “liste” privind vânzări de terenuri şi contracte sau explicând cum cutare a oferit un animal spre sacrificare cutărui templu, unde a fost primit de către cutare preot. Cele mai multe texte recuperate datează de la inceputul mileniului al II -lea î. Hr. , dar atestări mai timpurii, cele mai vechi datând de la sfârşitul mileniului al IV-lea î.Hr. , ne indică faptul că societăţile situate pe văile Tigrului şi Eufratului erau organizate pe baze birocratice.

    Textele şi codurile de legi mesopotamiene reflectă cadrele guvernării monarhice şi ale templului-stat, ilustrând unirea Bisericii cu statul pentru a controla pământul şi populatia. Granitele teritoriale atestau identitatea catătenilor. Oraşele erau pline de temple închinate diferitor zeităţi, dar fiecare oraş-stat avea propria zeitate protectoare căreia îi apartinea pământul. Stăpânul locurilor, în calitate de administrator personal al zeului, controla proprietatea divină. Oamenii erau sortiţi să fie în serviciul zeilor pentru a le uşura existenţa – notiune menţionată expres în creatia epică babiloniană Enuma elish. Templul funcţiona într-un mod foarte similar cu o primărie modernă, fiind centrul care administra dreptatea. Violările codurilor divine erau interpretate ca jigniri aduse zeilor. Cazurile erau audiate la poarta templului, însă, când martorilor sau oponenţilor li se cerea să jure în numele zeului, cazul era mutat în incinta templului.

    În ciuda controlului asupra pământului exercitat de templul-stat, au avut loc secularizarea şi privatizarea proprietătii. Diferite clase sociale au fost recunoscute, iar economia locală se baza, în mare parte, pe munca sclavilor. Majoritatea sclavilor proveneau din cuceriri, altii erau băştinaşi care îşi pierduseră proprietătile. Astfel de indivizi deveneau bunuri care puteau fi cumpărate şi vândute, lăsate prin testament urmaşilor sau cedate.

    Se spune că unul dintre primii monarhi ai Sumerului antic, Ghilgameş, rege al Urukului în mileniul al III-lea î. Hr., devenit legendar după moarte, s-a născut din uniunea dintre un înalt preot şi zeita Ninsun. Epopeea vietii lui dezvăluie multe dintre valorile Sumerului antic.
În legenda care l-a portretizat ca erou semidivin, a fost prezentat ca un tiran brutal care nu respecta drepturile omului şi care, in virtutea rangului şi a puterii sale, căuta înţelesul vietii în puterea neînfrânată cu care teroriza bărbaţii şi poseda fecioarele înainte de căsătorie . Când poporul s-a plâns zeilor, aceştia i-au creat un tovarăş pe nume Enkidu, iar comportamentul antisocial al lui Ghilgameş s-a modificat. În loc să-şi folosească autoritatea şi puterea împotriva propriîlor supuşi, Ghilgameş şi-a canalizat energiile înfăptuind isprăvi eroice, printre care cucerirea unor teritorii dincolo de Uruk. Acest sistem de valori a început să se clatine în momentul în care Enkidu şi Ghilgameş au pătruns în locuri sacre aducând ofense zeilor. Enk.idu a fost condamnat la moarte, iar Ghilgameş a devenit, astfel, conştient de statutul său de muritor. Convins de validitatea unei etici bazate pe forţă şi autoritate, el s-a hotărât să învingă moartea. Pornit în misiunea sa, a făcut popas la o cârciumă, unde hangita 1-a avertizat cu privire la nebunia căutării sale, sugerându-i un sistem de valori diferit:

O, Ghilgameş. unde rătăceşti la voia întâmplării?
Viata veşnică, pe care o urmăreşti. n-o vei afla.
Când zeii au făurit omenirea
Viata Veşnică au păscrat-o pentru ei.
Tu, Ghilgameş. deci. cată să-li indesrulezi pântecele,
bucură-te şi te veseleşte;
fiece zi să fie o sărbătoare,
pune-ți veşminte frumoase,
împodobeşte-ți părul, spală-te bine cu apă;
ia aminte la copilul care te ţine de mână,
iubita să găsească la pieprul tău plăcere:
iată ce se cuvine muritorilor.

    Ghilgameş nu a luat-o în seamă. Un sistem etic desprins din conştientizarea propriei monalităti şi care propunea trăirea vietii în tovărăşie, iubire şi plăceri nu coincidea cu telul său. În cele din urmă, s-a întâlnit cu strămoşul său, Utnapiştim, care salvase vietuitoarele de la potop şi care, spre deosebire de corespondentul său biblic, Noe, primise nemurirea de la zei. Ghilgameş a fost instruit cu privire la efemeritatea vietii şi realizărilor oamenilor şi a aflat că, în ciuda puterii sale de rege semidivin, el va muri în cele din urmă, ca toti muritorii de rând. În compensatie, Utnapiştim l-a trimis în căutarea unei plante magice care creştea pe fundul mării şi care, odată mâncată, “ar transforma un bătrân într-un om
tânăr”. Ghilgameş a obtinut planta cu puteri regeneratoare, dar a hotărât să nu o mănânce pe loc. În timp ce Ghilgameş se scălda, planta a fost mâncată de un şarpe, fapt care explică de ce şerpii îşi schimbă pielea cu una nouă, în timp ce oamenii sunt sortiti să se zbârcească şi să îmbătrânească. Ghilgameş s-a întors în Uruk pentru a se încorona rege, păstor al poporului său şi fondator al vechii cetăti.
Legenda lui Ghilgameş, cunoscută în întregul Orient Apropiat antic, prezintă, printre aventurile monarhului, un comentariu cu privire la căutarea sensului vietii. Dacă o etică ce ignora drepturile celorlalti sau care îşi epuiza fortele prin fapte eroice eşua atunci când era pusă în practică de către un rege semidivin, ea ar duce, evident, la un eşec şi pentru oamenii de rând. Nu era acceptată nici măcar simpla bucurie zilnică, hedonistă de a trăi şi de a iubi, recomandată de hangită. Dacă nici nemurirea şi nici secretul tineretii nu puteau fi atinse de om şi doar moartea îl aştepta, cum ar trebui să trăiască acesta? Principiile etice care au dat sens şi scop vietii lui Ghilgameş nu au fost mentionate, ci sugerate. A construit zidurile Urukului care apărau poporul. A restaurat templele lui Anu, zeul protector al oraşului, care aducea binecuvântare divină poporului, precum şi pe cele ale lui lştar, zeita iubirii şi a fertilitătii, care încuraja relatiile amiabile şi fecunditatea recoltelor, a păsărilor, vitelor şi familiilor. Cu alte cuvinte, şi-a îndeplinit responsabilitătile induse de obligatia divină de rege al poporului şi al bunurilor divine. Etica ce reiese din această legendă este bine-cunoscuta etică a muncii – împlinirea destinului prin achitarea de responsabilităţi. Fiecare cititor a fost încurajat, implicit, să-şi construiască propriile ziduri ale Urukului.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *