,

Etica în Antichitate

Etica în Antichitate

    În perioada dimre mileniile al XII-lea şi al X-lea î.Hr. , stilurile de vială ale oamenilor din Orientul Apropiat antic au început să se schimbe, trecând de la o existentă migratoare sau traiul în peşteri Ia convietuirea în comunităţi stabile. În aceste împrejurări noi, oamenii şi-au produs propria hrană, şi-au însuşit meşteşugul olăritului şi al construirii unor locuinte permanente, trecând apoi de la cătune şi târguri la oraşe mari şi organizatii de tip oraş-stat. La sfârşitul mileniului al IV-lea î.Hr. , cele două mari civilizatii riverane, Mesopotamia şi Egipt, inventaseră şi utilizau deja scrierea. Acest eseu foloseşte unele dintre materialele scrise care s-au păstrat din Orientul Apropiat antic, inclusiv poveşti despre eroii cei mai virtuoşi, coduri de legi care defineau conduita acceptabilă şi cea inacceptabilă, precum şi instrucţiuni, toate informându-ne despre natura eticii in prima sa formă, suficient de explicită pentru a deveni subiect de reflectie şi dezbatere.

Etica în Mesopotamia antică

    Deşi expunerea principiilor etice ca atare nu a reprezentat o preocupare primordială în Orientul Apropiat antic, din documente comerciale, coduri de legi, sentinle, poveşti cu eroi şi mituri se pot distinge concepte de valoare. O mare parte a primelor texte cunoscute din Mesopotamia se referă la schimburile comerciale şi sunt un fel de “liste” privind vânzări de terenuri şi contracte sau explicând cum cutare a oferit un animal spre sacrificare cutărui templu, unde a fost primit de către cutare preot. Cele mai multe texte recuperate datează de la inceputul mileniului al II -lea î. Hr. , dar atestări mai timpurii, cele mai vechi datând de la sfârşitul mileniului al IV-lea î.Hr. , ne indică faptul că societăţile situate pe văile Tigrului şi Eufratului erau organizate pe baze birocratice.

    Textele şi codurile de legi mesopotamiene reflectă cadrele guvernării monarhice şi ale templului-stat, ilustrând unirea Bisericii cu statul pentru a controla pământul şi populatia. Granitele teritoriale atestau identitatea catătenilor. Oraşele erau pline de temple închinate diferitor zeităţi, dar fiecare oraş-stat avea propria zeitate protectoare căreia îi apartinea pământul. Stăpânul locurilor, în calitate de administrator personal al zeului, controla proprietatea divină. Oamenii erau sortiţi să fie în serviciul zeilor pentru a le uşura existenţa – notiune menţionată expres în creatia epică babiloniană Enuma elish. Templul funcţiona într-un mod foarte similar cu o primărie modernă, fiind centrul care administra dreptatea. Violările codurilor divine erau interpretate ca jigniri aduse zeilor. Cazurile erau audiate la poarta templului, însă, când martorilor sau oponenţilor li se cerea să jure în numele zeului, cazul era mutat în incinta templului.

    În ciuda controlului asupra pământului exercitat de templul-stat, au avut loc secularizarea şi privatizarea proprietătii. Diferite clase sociale au fost recunoscute, iar economia locală se baza, în mare parte, pe munca sclavilor. Majoritatea sclavilor proveneau din cuceriri, altii erau băştinaşi care îşi pierduseră proprietătile. Astfel de indivizi deveneau bunuri care puteau fi cumpărate şi vândute, lăsate prin testament urmaşilor sau cedate.

    Se spune că unul dintre primii monarhi ai Sumerului antic, Ghilgameş, rege al Urukului în mileniul al III-lea î. Hr., devenit legendar după moarte, s-a născut din uniunea dintre un înalt preot şi zeita Ninsun. Epopeea vietii lui dezvăluie multe dintre valorile Sumerului antic.
În legenda care l-a portretizat ca erou semidivin, a fost prezentat ca un tiran brutal care nu respecta drepturile omului şi care, in virtutea rangului şi a puterii sale, căuta înţelesul vietii în puterea neînfrânată cu care teroriza bărbaţii şi poseda fecioarele înainte de căsătorie . Când poporul s-a plâns zeilor, aceştia i-au creat un tovarăş pe nume Enkidu, iar comportamentul antisocial al lui Ghilgameş s-a modificat. În loc să-şi folosească autoritatea şi puterea împotriva propriîlor supuşi, Ghilgameş şi-a canalizat energiile înfăptuind isprăvi eroice, printre care cucerirea unor teritorii dincolo de Uruk. Acest sistem de valori a început să se clatine în momentul în care Enkidu şi Ghilgameş au pătruns în locuri sacre aducând ofense zeilor. Enk.idu a fost condamnat la moarte, iar Ghilgameş a devenit, astfel, conştient de statutul său de muritor. Convins de validitatea unei etici bazate pe forţă şi autoritate, el s-a hotărât să învingă moartea. Pornit în misiunea sa, a făcut popas la o cârciumă, unde hangita 1-a avertizat cu privire la nebunia căutării sale, sugerându-i un sistem de valori diferit:

O, Ghilgameş. unde rătăceşti la voia întâmplării?
Viata veşnică, pe care o urmăreşti. n-o vei afla.
Când zeii au făurit omenirea
Viata Veşnică au păscrat-o pentru ei.
Tu, Ghilgameş. deci. cată să-li indesrulezi pântecele,
bucură-te şi te veseleşte;
fiece zi să fie o sărbătoare,
pune-ți veşminte frumoase,
împodobeşte-ți părul, spală-te bine cu apă;
ia aminte la copilul care te ţine de mână,
iubita să găsească la pieprul tău plăcere:
iată ce se cuvine muritorilor.

    Ghilgameş nu a luat-o în seamă. Un sistem etic desprins din conştientizarea propriei monalităti şi care propunea trăirea vietii în tovărăşie, iubire şi plăceri nu coincidea cu telul său. În cele din urmă, s-a întâlnit cu strămoşul său, Utnapiştim, care salvase vietuitoarele de la potop şi care, spre deosebire de corespondentul său biblic, Noe, primise nemurirea de la zei. Ghilgameş a fost instruit cu privire la efemeritatea vietii şi realizărilor oamenilor şi a aflat că, în ciuda puterii sale de rege semidivin, el va muri în cele din urmă, ca toti muritorii de rând. În compensatie, Utnapiştim l-a trimis în căutarea unei plante magice care creştea pe fundul mării şi care, odată mâncată, “ar transforma un bătrân într-un om
tânăr”. Ghilgameş a obtinut planta cu puteri regeneratoare, dar a hotărât să nu o mănânce pe loc. În timp ce Ghilgameş se scălda, planta a fost mâncată de un şarpe, fapt care explică de ce şerpii îşi schimbă pielea cu una nouă, în timp ce oamenii sunt sortiti să se zbârcească şi să îmbătrânească. Ghilgameş s-a întors în Uruk pentru a se încorona rege, păstor al poporului său şi fondator al vechii cetăti.
Legenda lui Ghilgameş, cunoscută în întregul Orient Apropiat antic, prezintă, printre aventurile monarhului, un comentariu cu privire la căutarea sensului vietii. Dacă o etică ce ignora drepturile celorlalti sau care îşi epuiza fortele prin fapte eroice eşua atunci când era pusă în practică de către un rege semidivin, ea ar duce, evident, la un eşec şi pentru oamenii de rând. Nu era acceptată nici măcar simpla bucurie zilnică, hedonistă de a trăi şi de a iubi, recomandată de hangită. Dacă nici nemurirea şi nici secretul tineretii nu puteau fi atinse de om şi doar moartea îl aştepta, cum ar trebui să trăiască acesta? Principiile etice care au dat sens şi scop vietii lui Ghilgameş nu au fost mentionate, ci sugerate. A construit zidurile Urukului care apărau poporul. A restaurat templele lui Anu, zeul protector al oraşului, care aducea binecuvântare divină poporului, precum şi pe cele ale lui lştar, zeita iubirii şi a fertilitătii, care încuraja relatiile amiabile şi fecunditatea recoltelor, a păsărilor, vitelor şi familiilor. Cu alte cuvinte, şi-a îndeplinit responsabilitătile induse de obligatia divină de rege al poporului şi al bunurilor divine. Etica ce reiese din această legendă este bine-cunoscuta etică a muncii – împlinirea destinului prin achitarea de responsabilităţi. Fiecare cititor a fost încurajat, implicit, să-şi construiască propriile ziduri ale Urukului.

Etica în Antichitate

Etica în Antichitate

    În perioada dimre mileniile al XII-lea şi al X-lea î.Hr. , stilurile de vială ale oamenilor din Orientul Apropiat antic au început să se schimbe, trecând de la o existentă migratoare sau traiul în peşteri Ia convietuirea în comunităţi stabile. În aceste împrejurări noi, oamenii şi-au produs propria hrană, şi-au însuşit meşteşugul olăritului şi al construirii unor locuinte permanente, trecând apoi de la cătune şi târguri la oraşe mari şi organizatii de tip oraş-stat. La sfârşitul mileniului al IV-lea î.Hr. , cele două mari civilizatii riverane, Mesopotamia şi Egipt, inventaseră şi utilizau deja scrierea. Acest eseu foloseşte unele dintre materialele scrise care s-au păstrat din Orientul Apropiat antic, inclusiv poveşti despre eroii cei mai virtuoşi, coduri de legi care defineau conduita acceptabilă şi cea inacceptabilă, precum şi instrucţiuni, toate informându-ne despre natura eticii in prima sa formă, suficient de explicită pentru a deveni subiect de reflectie şi dezbatere.

Etica în Mesopotamia antică

    Deşi expunerea principiilor etice ca atare nu a reprezentat o preocupare primordială în Orientul Apropiat antic, din documente comerciale, coduri de legi, sentinle, poveşti cu eroi şi mituri se pot distinge concepte de valoare. O mare parte a primelor texte cunoscute din Mesopotamia se referă la schimburile comerciale şi sunt un fel de “liste” privind vânzări de terenuri şi contracte sau explicând cum cutare a oferit un animal spre sacrificare cutărui templu, unde a fost primit de către cutare preot. Cele mai multe texte recuperate datează de la inceputul mileniului al II -lea î. Hr. , dar atestări mai timpurii, cele mai vechi datând de la sfârşitul mileniului al IV-lea î.Hr. , ne indică faptul că societăţile situate pe văile Tigrului şi Eufratului erau organizate pe baze birocratice.

    Textele şi codurile de legi mesopotamiene reflectă cadrele guvernării monarhice şi ale templului-stat, ilustrând unirea Bisericii cu statul pentru a controla pământul şi populatia. Granitele teritoriale atestau identitatea catătenilor. Oraşele erau pline de temple închinate diferitor zeităţi, dar fiecare oraş-stat avea propria zeitate protectoare căreia îi apartinea pământul. Stăpânul locurilor, în calitate de administrator personal al zeului, controla proprietatea divină. Oamenii erau sortiţi să fie în serviciul zeilor pentru a le uşura existenţa – notiune menţionată expres în creatia epică babiloniană Enuma elish. Templul funcţiona într-un mod foarte similar cu o primărie modernă, fiind centrul care administra dreptatea. Violările codurilor divine erau interpretate ca jigniri aduse zeilor. Cazurile erau audiate la poarta templului, însă, când martorilor sau oponenţilor li se cerea să jure în numele zeului, cazul era mutat în incinta templului.

    În ciuda controlului asupra pământului exercitat de templul-stat, au avut loc secularizarea şi privatizarea proprietătii. Diferite clase sociale au fost recunoscute, iar economia locală se baza, în mare parte, pe munca sclavilor. Majoritatea sclavilor proveneau din cuceriri, altii erau băştinaşi care îşi pierduseră proprietătile. Astfel de indivizi deveneau bunuri care puteau fi cumpărate şi vândute, lăsate prin testament urmaşilor sau cedate.

    Se spune că unul dintre primii monarhi ai Sumerului antic, Ghilgameş, rege al Urukului în mileniul al III-lea î. Hr., devenit legendar după moarte, s-a născut din uniunea dintre un înalt preot şi zeita Ninsun. Epopeea vietii lui dezvăluie multe dintre valorile Sumerului antic.
În legenda care l-a portretizat ca erou semidivin, a fost prezentat ca un tiran brutal care nu respecta drepturile omului şi care, in virtutea rangului şi a puterii sale, căuta înţelesul vietii în puterea neînfrânată cu care teroriza bărbaţii şi poseda fecioarele înainte de căsătorie . Când poporul s-a plâns zeilor, aceştia i-au creat un tovarăş pe nume Enkidu, iar comportamentul antisocial al lui Ghilgameş s-a modificat. În loc să-şi folosească autoritatea şi puterea împotriva propriîlor supuşi, Ghilgameş şi-a canalizat energiile înfăptuind isprăvi eroice, printre care cucerirea unor teritorii dincolo de Uruk. Acest sistem de valori a început să se clatine în momentul în care Enkidu şi Ghilgameş au pătruns în locuri sacre aducând ofense zeilor. Enk.idu a fost condamnat la moarte, iar Ghilgameş a devenit, astfel, conştient de statutul său de muritor. Convins de validitatea unei etici bazate pe forţă şi autoritate, el s-a hotărât să învingă moartea. Pornit în misiunea sa, a făcut popas la o cârciumă, unde hangita 1-a avertizat cu privire la nebunia căutării sale, sugerându-i un sistem de valori diferit:

O, Ghilgameş. unde rătăceşti la voia întâmplării?
Viata veşnică, pe care o urmăreşti. n-o vei afla.
Când zeii au făurit omenirea
Viata Veşnică au păscrat-o pentru ei.
Tu, Ghilgameş. deci. cată să-li indesrulezi pântecele,
bucură-te şi te veseleşte;
fiece zi să fie o sărbătoare,
pune-ți veşminte frumoase,
împodobeşte-ți părul, spală-te bine cu apă;
ia aminte la copilul care te ţine de mână,
iubita să găsească la pieprul tău plăcere:
iată ce se cuvine muritorilor.

    Ghilgameş nu a luat-o în seamă. Un sistem etic desprins din conştientizarea propriei monalităti şi care propunea trăirea vietii în tovărăşie, iubire şi plăceri nu coincidea cu telul său. În cele din urmă, s-a întâlnit cu strămoşul său, Utnapiştim, care salvase vietuitoarele de la potop şi care, spre deosebire de corespondentul său biblic, Noe, primise nemurirea de la zei. Ghilgameş a fost instruit cu privire la efemeritatea vietii şi realizărilor oamenilor şi a aflat că, în ciuda puterii sale de rege semidivin, el va muri în cele din urmă, ca toti muritorii de rând. În compensatie, Utnapiştim l-a trimis în căutarea unei plante magice care creştea pe fundul mării şi care, odată mâncată, “ar transforma un bătrân într-un om
tânăr”. Ghilgameş a obtinut planta cu puteri regeneratoare, dar a hotărât să nu o mănânce pe loc. În timp ce Ghilgameş se scălda, planta a fost mâncată de un şarpe, fapt care explică de ce şerpii îşi schimbă pielea cu una nouă, în timp ce oamenii sunt sortiti să se zbârcească şi să îmbătrânească. Ghilgameş s-a întors în Uruk pentru a se încorona rege, păstor al poporului său şi fondator al vechii cetăti.
Legenda lui Ghilgameş, cunoscută în întregul Orient Apropiat antic, prezintă, printre aventurile monarhului, un comentariu cu privire la căutarea sensului vietii. Dacă o etică ce ignora drepturile celorlalti sau care îşi epuiza fortele prin fapte eroice eşua atunci când era pusă în practică de către un rege semidivin, ea ar duce, evident, la un eşec şi pentru oamenii de rând. Nu era acceptată nici măcar simpla bucurie zilnică, hedonistă de a trăi şi de a iubi, recomandată de hangită. Dacă nici nemurirea şi nici secretul tineretii nu puteau fi atinse de om şi doar moartea îl aştepta, cum ar trebui să trăiască acesta? Principiile etice care au dat sens şi scop vietii lui Ghilgameş nu au fost mentionate, ci sugerate. A construit zidurile Urukului care apărau poporul. A restaurat templele lui Anu, zeul protector al oraşului, care aducea binecuvântare divină poporului, precum şi pe cele ale lui lştar, zeita iubirii şi a fertilitătii, care încuraja relatiile amiabile şi fecunditatea recoltelor, a păsărilor, vitelor şi familiilor. Cu alte cuvinte, şi-a îndeplinit responsabilitătile induse de obligatia divină de rege al poporului şi al bunurilor divine. Etica ce reiese din această legendă este bine-cunoscuta etică a muncii – împlinirea destinului prin achitarea de responsabilităţi. Fiecare cititor a fost încurajat, implicit, să-şi construiască propriile ziduri ale Urukului.

“Eu-l” în cogniția socială

“Eu-l” în cogniția socială

Modalităţi de autocunoaştere

1.Introspecția

Un comportament poate avea diferite motivații și majoritatea oamenilor consideră că doar cel care cunoaște din interior gândurile și sentimentele ce acompaniază comportamentul poate să-și formeze o impresie validă asupra a ceea ce l-a determinat. Totuși, cercetătorii nu sunt de acord cu încrederea acordată introspecției, având în vedere că în multe experimente subiecții nu au putut explica cu acuratețe cauzele propriului comportament.

2.Evaluarea reflectată

Unul dintre modurile elementare de autocunoaştere este evaluarea reflectată. Eul este un construct deopotrivă privat, personal şi public, social. Felul în care oamenii pot gândi despre ei înşişi poate să depindă de cei din jur. Această cunoaştere de sine este dată de feedback-ul pe  care îl obţinem de la cei din jur privind propria noastră persoană. Este o modalitate importantă de autocunoaştere mai ales in perioadele socializării, la varste mici. Teoria evaluării reflectate, denumită şi „oglinda care te reflectă” sau „cunoaşterea prin reflectare”, afirmă că reacţiile şi evaluările celorlalţi constituie un set de informaţii pe care oamenii îl folosesc pentru a se cunoaşte pe sine. De aceea, dacă cei din jur tratează o persoană într-o manieră respectuoasă, aceasta va ajunge să se autoevalueze în mod pozitiv.

3.Compararea socială

Această teorie a fost propusă de Festinger, care afirma că dobandim informaţii despre noi înşine comparându-ne calităţile cu aceleaşi calităţi întâlnite la cei din jur. Festinger a precizat însă că nu oricine dintre cei din jur este ales ca etalon, ca persoană de comparaţie. Potivit lui Feitinger, astfel de persoane trebuie să fie similare şi relevante pentru cel care se autoevaluează (de exemplu, cand ne evaluăm cat de buni suntem la tenis, nu vom lua ca etalon jucători celebri de tenis, ci ne vom evalua prin comparație cu cunoștințe, prieteni cu care jucăm în mod regulat). Compararea socială se poate face „în sus” (upward), cand ne evaluăm prin comparație cu cineva mai bun decât noi în acea privintă (pentru a ne trezi imboldul de a perfecționa respectiva calitate), sau „în jos” (downward), pentru a creşte stima de sine (atunci când te compari cu cineva mai slab decât tine te simţi mai bine). Teoria comparării sociale este foarte importantă pentru că poate explica unele rezultate aparent contradictorii. Cercetătorii care studiază stima de sine (o componentă afectivă a eului) au fost surprinşi să constate că minorităţile au o stimă de sine chiar mai ridicată decat majoritatea. Teoria cunoaşterii prin auto-reflectare ar prezice că indivizii minoritari au o stimă de sine scăzută pentru că primesc în mare parte feedback-uri negative din mediu (care este compus din indivizi din grupul majoritar). Rezultatele studiilor arată însă un efect contrar. Teoria comparării sociale explică acest paradox. Conform acesteia, minorităţile nu au o stimă de sine scăzută, pentru că ele nu se compară cu majoritatea, ci cu alte grupuri mai devalorizate sau la fel de devalorizate ca şi ele. Astfel, teoria comparării sociale completează teoria evaluării reflectate, specificând faptul că minorităţile vor căuta acele feedback-uri care să le satisfacă, deci nu pe cele ale majorităţii (negative), ci pe ale altor grupuri minoritare (pozitive).

4.Interiorizarea rolurilor

Oamenii achiziționează informații despre sine prin efectuarea comportamentelor prescrise de anumite roluri sociale asociate statutului pe care îl dețin. Acest fapt este posibil datorită extinderii comportamentelor specifice unui anumit rol la situații sociale noi.

Considerând expresia: „X suferă de o deformație profesională” – acest fapt de observație se referă la integrarea caracteristicilor rolului profesional în structura personalității, la interiorizarea rolului, având ca efect faptul că individul nu manifestă comportamentele specifice rolului doar în situații profesionale, ci în majoritatea situațiilor – de exemplu: X este șef la întreprindere, dar se comportă ca un șef și în familie, cu prietenii etc.

5.Teoria autopercepției (Daryl Bem)

Este o teorie privind modul în care ajungem să cunoaștem propriile caracteristici pornind de la comportamentele noastre anterioare. În esență, este o teorie behavioristă, care nu pune accent pe procesele interne, pe stările sufletești, ci pe informațiile pe care le avem la îndemână despre propria persoană. Pe scurt, teoria consideră că ajungem să facem inferențe (deducții) despre noi înșine, despre trăsăturile și stările noastre interne (care nu sunt accesibile direct observației) așa cum facem și în cazul celorlalți – observându-ne propriul comportament. Așa cum am inferat despre x, pe care l-am văzut certându-se în numeroase situații, că este un tip irascibil, aprig la mânie și cu tendința de a deveni violent, la fel, ceea ce credem despre noi înșine rezultă din modul în care ne comportăm în diverse situații.

 

 

Conceptul de sine

     Tremenul de “eu” se referă la o structură cognitivă ce încorporează toate modalităţile în care o persoană răspunde la întrebarea “Cine sunt eu?”. Acest sens este identic cu ceea ce William James numea “eul cunoscut”. Răspunsurile unui indivd la întrebarea “Cine sunt eu?” pot fi incluse în trei categorii. Mai întâi, sunt atributele fizice: “Sunt înalt”, “Sunt brunet”, etc. A doua categorie este aceea a identităţilor sociale. Acestea sunt date de grpurile sociale cărora individul le aparţine: “Sunt student”, “Sunt frizer”, “Sunt patron de magazin”, etc. O a treia categorie corespunde identităţilor personale. În rândul acestora trebuie socotite: 1. trăsăturile percepute ale persoanei: “sunt nerăbdător”; 2. abilităţile şi talentele percepute ale persoanei: “sunt un excelent tenisman”, 3. atitudinile, valorile şi interesele: “sunt de stânga din punct de vedere politic”, “sunt un iubitor de muzică clasică”, etc. Împreună, caracteristicile fizice, identităţile sociale şi identităţile personale alcătuiesc conţinutul eului sau conceptul de sine.

     Din punct de vedere cognitiv, conceptul de sine este format astfel din totalitatea informațiilor despre propria persoană, incluzând aici informații legate de personalitatea proprie, aspecte fizice ale propriei persoane și aspecte legate de statutul social (poziții sociale ocupate, inclusiv bunuri avute în posesie). Din punct de vedere afectiv conceptul de sine include stima de sine (evaluare afectivă globală a propriei persoane) și atitudinile față de propria persoană (evaluare afectivă a acesteia în situații specifice).

     Conform abordării cognitiviste a conceptului de sine eul poate fi şi maleabil, şi stabil în acelaşi timp. Conceptul de sine apare astfel ca o structură extrem de complexă de cunoştinţe despre sine, cunoştinţe ce pot fi contradictorii, episodice, abstracte. Ca urmare a capacităţii cognitive limitate, oamenii nu pot avea tot timpul acces la întreaga masă de cunoştinţe pe care le au despre ei inşişi, ci doar la anumite sub-seturi din aceste cunoştinţe, acces determinat de factori externi, situaţionali, sau de factori interni, motivaţionali. Astfel se explică maleabilitatea conceptului de sine. Acele sub-seturi care sunt disponibile la un moment dat poartă denumirea de „eu momentan” sau „concept de sine de lucru”, termen inspirat din studiile asupra memoriei. Totodată, eul este şi stabil, în sensul că informaţiile pe care cineva le posedă despre sine sunt stabile în timp, chiar dacă nu sunt toate accesibile în acelaşi moment (de exemplu, ştim că suntem astăzi aceiaşi care am fost şi ieri, etc).

     Percepțiile subiective ale individului în legătură cu propria persoană nu coincid întotdeauna cu măsuri obiective. Cu alte cuvinte, imaginea unei persoane despre propriul eu poate sau nu să corespundă eului real (adică, eului aşa cum este definit de anumite criterii cconsensuale sau normative). Acest lucru este valabil mai cu seamă cu privire la identităţile personale. Acestea se pretează într-o mai mare măsură la interpretare decât identităţile sociale sau decât caracteristicile fizice ale persoanei. Un student cu note excelente se poate vedea pe sine ca lipsit de inteligenţă. Un individ care se concepe pe sine ca fiind amabil şi rafinat, poate fi văzut de ceilalţi ca lipsit de amabilitate şi grosolan.

     În domeniul auto-percepţiilor acurateţea absolută nu este nici pe departe norma. Indivizii normali îşi deformează autopercepţiile în sensul auto-înălţării (self-enhancing). Din acest punct de vedere, relevante sunt trei tendinţe: 1. indivizii au concepţii nerealist de pozitive despre ei înşişi; 2. indivizii îşi supraapreciază capacitatea lor de a controla evenimentele din mediu, inclusiv pe cele în mod obiectiv non-controlabile; 3. indivizii sunt exagerat de optimişti, credinţele lor despre propriul viitor sunt mai pozitive decât s-ar putea justifica în mod pozitiv.

 

Iluziile de auto-înălţare

Concepţii nerealist de pozitive despre eu

Concepţiile tradiţionale despre sănătatea mentală susţin că indivizii adaptaţi sunt conştienţi atât de aspectele pozitive ale eului, cât şi de aspectele lui negative, acceptându-le pe unele ca şi pe celelalte. În contrast cu aceste idei, cercetările contemporane au evidenţiat faptul că majoritatea indivizilor îşi concep eul în termeni preponderent pozitivi. Aproape toţi indivizii cred că posedă cu mult mai multe trăsături pozitive decât trăsături negative. Aproape toţi indivizii văd propriul eu “mai bun” decât eurile celorlalţi. Ei cred că atributele pozitive sunt mai descriptive pentru eul lor decât pentru individul mediu şi că atributele negative sunt mai puţin descriptive pentru ei decât pentru persoana medie. Maniera pozitivă în care indivizii îşi văd propriul eu se extinde şi asupra rudelor şi prietenilor lor: prietenii şi rudele sunt “mai bune” decât ceilalţi pe care nu-i cunosc. În plus, indivizii cred că grupul lor e mai bun în comparaţie cu grupurile cărora ei nu le aparţin. Aşadar, oamenii sunt înclinaţi să-şi aprecieze familia, prietenii şi membrii propriului grup cu trăsături mai pozitive decât îi apreciază pe alţii. Percepţia pe care cei mai mulţi indivizi o au despre eu nu corespunde deloc cu cea pe care o postulau modelele tradiţionale ale sănătăţii mentale. Departe de a fi atenţi la aspectele favorabile şi la cele nefavorabile ale eului, indivizii normali îşi cunosc foarte bine părţile bune dar sunt mult mai ignoranţi cu privire la părţile lor slabe.

Iluzia controlului

     Credinţele iluzorii cu privire la pozitivitatea eului sunt însoţite de o credinţă exagerată în propria capacitate de a controla mediul. Ellen Langer (1977) a pus în evidenţă această iluzie de control în câteva experimente asupra comportamentului în jocurile de noroc. Ea a constatat, de pildă, că subiecţii care au ales pentru ei înşişi un număr de loterie cer, în medie, atunci când li se propune să-şi vândă biletul de loterie, un preţ de patru ori mai mare decât cei al căror număr a fost ales de experimentator. Subiecţii din primul grup se comportă în mod evident ca şi cum ar putea controla evenimentele. Deşi cunoaşterea acurată a relaţiei dintre acţiunile proprii şi rezultatele în mediu ale acestor acţiuni pare esenţială pentru o funcţionare eficientă, indivizii supraestimează măsura în care acţiunile lor produc evenimente în mediu.

Optimismul nerealist

     Credinţa că avem calităţi pozitive şi credinţa că putem controla evenimentele dau naştere unei a treia iluzii de auto-înălţare: optimismul exagerat. Majoritatea oamenilor cred că vor avea un viitor mai roz decât pot avea în mod obiectiv. Oamenii supraestimează probabilitatea evenimentelor pozitive în viaţa lor: apreciază probabilitatea de a avea o soţie frumoasă, de a avea un copil supradotat, de a avea un salariu ridicat, etc. ca fiind foarte ridicată. Invers, dacă li se cere să estimeze şansele ca ceva rău să se întâmple (să fie implicaţi într-un accident de automobil, să fie concediaţi, să contacteze o boală foarte gravă), majoritatea subiecţilor îşi exprimă convingerea că ei au mult mai puţine şanse ca ceilalţi să fie afectaţi de astfel de evenimente.

 

Consistenţa comportamentelor personale

      Oamenii au tendinţa să considere sinele ca pe o structură centrală ce controlează toate comportamentele, un agent care iniţiază comportamentele. De aceea se pune problema consistenţei dintre sine.  Swann (1983) are o viziune constructivistă asupra sinelui, pe care il vede ca o structură ce ia naştere din interacţiunea dinamică a subiectului cu mediul exterior. Din acest punct de vedere, oamenii au idei despre cine sunt ei, dar au nevoie şi de cei din jur pentru a-şi confirma părerile. Astfel, Swann a propus teoria auto-verificării, care face asumpţia că indivizii îşi creează sau caută acele situaţii sociale care să le confirme ideile pe care le au despre sine. Pentru a atinge acest scop, oamenii se angajează în anumite strategii care pot fi comportamentale sau cognitive, în general, ei aleg acele situaţii sau persoane care să le confirme propriul concept de sine. Strategiile comportamentale presupun expunere minimă la feedback-ul negativ.

 

A.Strategii comportamentale de menținere a imaginii de sine pozitive

1.Expunerea selectivă la feedback-ul favorabil

     O modalitate de a asigura perpetuarea evaluării de sine pozitive ar fi ca indiviul să facă în aşa fel încât feedback-ul negativ să nu fie întâlnit niciodată. Totuşi, a se izola complet de feedback-ul negativ nu este adaptativ. Un individ care rămâne complet ignorant cu privire la lipsa lui de abilitate într-un domeniu e condamnat să aibă mereu eşecuri în acel domeniu. De aceea, o strategie mai eficientă constă în a acorda mult mai multă atenţie informaţiei pozitive auto-relevante decât informaţiei negative auto-relevante. În acest fel, individul va primi în mod preponderent feedback pozitiv, însă va întâlni din când în când şi feedback negativ (deşi nu-l va căuta în mod activ). Indivizii caută rareori informaţie diagnostică despre propriul eu (informaţie care să le arate cum este eul în mod real). De pildă, ei caută un feedback diagnostic în privinţa unor aspecte ale eului ce sunt modificabile. Un cercetător care îşi trimite manuscrisul unui coleg pentru ca acesta să-i facă observaţii critice aşteaptă, desigur, un feedback pozitiv, dar are, în plus dorinţa de a–şi mbunătăţi lucrarea. Însă a căuta feedback cu privire la produsele unei anumite capacităţi ale noastre nu e totuna cu a căuta feedback cu privire la capacitatea în sine. În timp ce produsele capacităţii se pot ameliora, capacitatea în sine e oarecum imuabilă. Ca atare, putem să ne întrebăm colegii ce cred despre lucrarea pe care am făcut-o, dar e puţin probabil că-i vom întreba dacă cred că posedăm capacitatea de a aduce contribuţii în domeniul nostru.

     2.Strategia de auto-handicapare

     Indivizii nu pot întotdeauna să ocolească situaţiile diagnostice. Un student, de pildă, nu poate evita examenele. Deşi în astfel de situaţii pot apărea rezultate negative, indivizii pot controla gradul în care aceste rezultate implică aspecte centrale ale eului. Ei fac aceasta, potrivit lui Berglas şi Jones (1978) angajându-se în strategia de auto-handicapare. Această strategie presupune ridicarea de către individul însuşi a unor obstacole în calea succesului în scopul de a face ambigue cauzele rezultatelor negative anticipate.

     Printre strategiile cognitive se numără: atenţia selectivă, părtinitoare (oamenii acordă atenţie doar feed-back-urilor care le confirmă conceptul de sine), reamintirea selectivă, părtinitoare (oamenii tind să-şi aminteească mai mult acele informaţii care le confirmă conceptul de sine) şi interpretarea selectivă, părtinitoare (oamenii interpretează sau dau crezare feedback-urilor primite în aşa fel încât prin aceasta să-şi confirme propriile păreri). Evitarea feedback-ului negativ şi strategia de auto-handicapare sunt demersuri adoptate de individ atunci când aticipează feedback-ul negativ. Dar uneori acest tip de feedback, ce poate ruina iluziile pozitive, survine în mod neaşteptat, ca atunci când individul se aşteaptă la o victorie şi suferă o înfrângere. În aceste condiţii indivizii se resemnează să primească feedback-ul pozitiv? În nici un caz! Ei folosesc o serie de strategii cognitive pentru a modifica feedback-ul negativ pe care-l primesc, reuşind să atenueze impactul acestuia asupra eului. Aceste strategii presupun selectivitate în felul în care interpretează, acordă atenţie, îşi amintesc sau explică feedback-ul evaluativ.

B.Strategii cognitive de menținere a imaginii de sine pozitive

1.Stategii cognitive de a face faţă feedback-ului negativ

    1.1.Interpretarea selectivă

     În multe situaţii de evaluare, feedback-ul pe care-l primeşte persoana e ambiguu. Să ne imaginăm că un coleg spune: “Trebuie să recunosc că nu am mai întâlnit o astfel de abordare a temei”. În acest caz, nu e clar deloc dacă acesta este un compliment sau o apreciere negatuivă.Ca atare, interlocutorul poate interpreta feedback-ul ambiguu într-o manieră favorabilă dacă e înclinat să facă lucrul acesta. Remarcăm în treacăt că există studii care au pus în evidenţă incapacitatea depresivilor de a interpreta feedback-ul ambiguu ca feedback pozitiv.

     1.2.Atenţia selectivă

     Chiar în situaţiile în care feedback-ul pe care-l primeşte indiviul e lipsit de ambiguităţi, există în general un amestec de veşti bune şi veşti proaste. De pildă, atunci când o revistă respinge un manuscris refuzând să-l publice, autorului i se expun neajunsurile, dar se fac şi remarci pozitive, iar autorul e îndemnat să încerce la o altă revistă. Concentrându-şi atenţia în mod selectiv asupra aspectelor pozitive, autorul poate transforma înfrângerea într-o victorie.

     1.3.Memoria selectivă

     Indivizii pot influenţa impactul feedback-ului pe care-l primesc amintindu-şi în mod diferenţiat reacţiile celorlalţi la performanţa lor. De pildă, dacă după ce a ţinut o conferinţă un profesor îşi aminteşte toate complimentele pe care le-a primit, dar foarte puţine critici, el poate trăi cu impresia că conferinţa sa a fost un succes răsunător. Există, din aceste punct de vedere, foarte multe cercetări ce atestă că oamenii, mai ales cei non-depresivi şi cei cu stimă de sine ridicată, au o memorie mai bună pentru feedback-urile pozitive decât pentru cele negative.

     1.4.Atribuirile selective

     În sfârşit, o altă strategie de a limita impactul feedback-ului negativ este aceea de a recunoaşte existenţa sa dar de a-i nega implicaţiile. În câmpul atribuirii cauzale s-a pus în evidenţă tendinţa indivizilor de a accepta într-o mai mare măsură responsabilitatea pentru succes decât pentru eşec. Mai precis, rezultatele pozitive sunt atribuite unor aspecte stabile, centrale ale eului (Am luat 10 la examen pentru că sunt inteligent), iar rezultatele negative unor factori externi (Am picat examenul pentru că profesorul a fost extrem de sever) sau, în cel mai rău caz, unor aspecte mai puţin stabile/centrale ale eului (Am picat examenul pentru că n-am citit cursurile pe care ar fi trebuit să le citesc). Prin urmare, indivizii admit în general că numai rezultatele pozitive se datorează trăsăturilor, capacităţilor sau dispoziţiilor lor şi astfel ei sunt capabili să-şi menţină credinţele de auto-înălţare chiar când se confruntă cu un eşec.

2.Strategii de reducere a impactului feedback-ului negativ

     2.1.Importanţa selectivă

     Indivizii pot reduce impactul unei incompetenţe recunoscute minimalizându-i importanţa. Medicul din exemplul de mai sus nu va recunoaşte nepriceperea sa în repararea obiectelor casnice decât după ce va stabili pentru sine că acesta este un domeniu complet lipsit de importanţă, în care se descurcă numai cei care n-au nici pe departe calităţile lui intelectuale. Rosenberg (1979) a arătat că indivizii au convingerea că atributele pe care le posedă ei sunt foarte importante, iar cele pe care nu le posedă sunt lipsite de importanţă. Cei ce cred că sunt foarte inteligenţi dar relativ stângaci în relaţiile sociale cred că inteligenţa e mult mai importantă decât capacitatea de a repurta succese sociale.

     2.2.Consensul selectiv

     O strategie înrudită cu precedenta este tendinţa indivizilor de a exagera procentajul celor ce au incompetenţa pe care ei o recunosc în cazul lor înşile. Campbell (1986) a arătat că indivizii subestimează consensul pentru capacităţile lor percepute (exemplu: puţini oameni pot rezolva jocurile de cuvinte încrucişate atât de repede ca mine) şi supraestimează consensul pentru deficienţele lor percepute (exemplu: ca şi mine, există enorm de mulţi oameni care au avut probleme cu matematica în liceu). Desigur, a crede că incompetenţele proprii sunt larg împărtăşite diminuează considerabil impactul feedback-ului negativ.

     2.3.Compararea socială în jos

     Această strategie presupune compararea cu cei ce sunt dezavantajaţi pe o anumită dimensiune. Un student care primeşte 5 la examen se poate consola comparându-se cu cei care au picat. Îndreptându-ne atenţia către cei care stau mai rău ca noi, reuşim să facem ca situaţia noastră să pară mai bună decât este în realitate.

     2.4.Reflectarea în gloria altora

     O altă strategie de a face faţă feedback-uli negativ este, într-un fel, inversa comparării sociale în jos: în loc să se compare cu cei ce sunt relativ dezavantajaţi pe o anumită dimensiune, individul poate încerca să-şi augmenteze propria valoare punând accentul pe asocierea lui cu alţii care sunt avantajaţi pe o anumită dimensiune. Cialdini şi colegii săi (1976) au observat că studenţii era mai înclinaţi să folosească pronumele “noi” cu referire la echipa de fotbal a universităţii după ce aceasta câştigase un meci decât după ce pierduse. Această tendinţă devenea mai evidentă după ce subiecţii suferiseră un eşec personal.

     2.5.Auto-înălţarea compensatorie

Această ultimă strategie constă în a admite (parţial) îndreptăţirea feedback-ului negativ şi a exagera valoarea personală în ce priveşte alte aspecte ale eului. Un tânăr care a fost refuzat de fata pe care o iubeşte poate să contracareze acestă lovitură grea pentru stima de sine spunându-şi că, în orice caz, e cel mai bun şahist din oraş.