Despre virtute – SOCIO-UMANE EDUCAȚIONAL

Virtutea, în sens larg, este sinteza umanului și maximumul valoric al acestuia, sinteză a trăsăturilor definitorii pentru om în baza căreia omul își îndeplinește bine funcția sa, actul său specific așa cum sunt prezentate în Cartea a II-a a Eticii nicomahice: „actul specific omului este un anumit mod de viaţă, constând în activitatea sufletului şi în actele ce se conformează raţiunii,(…) propriu omului desăvârşit este să facă toate acestea bine şi frumos, executând în mod perfect fiecare act, după virtutea care-i este proprie. Astfel fiind, şi binele specific uman va fi activitatea sufletului în acord cu virtutea, iar dacă virtuțile sunt mai multe, în acord cu cea mai bună și mai desăvârșită. Şi aceasta de-a lungul unei întregi vieţi desăvârşite;”
Virtutea ține de aspectul de fond al personalității umane, cunoscând multiple variații: înțelepciune, curaj, cumpătare, dreptate, pentru a numi cele patru virtuți fundamentale după cum au fost considerate de către Aristotel, la care se adaugă credința, transcendența și alte specii de virtute ce-l plasează pe om aproape de ideal. Virtutea rulează prin forțele caracteriale, care fac posibilă acțiunea virtuoasă concretă și dau posibilitatea manifestării contextuale a acesteia îndreptând acțiunea spre bine. Astfel, poate fi numit virtuos cel care dovedește în act prezența virtuții și care o re-actualizează fără abatere odată ce are conștiința binelui cuprins în ea. Fapta virtuoasă, pe lângă conformitatea cu ideea binelui ce poate caracteriza și fapta bună dar izolată, întâmplătoare, cere ca „cel ce acţionează s-o facă într-un anumit fel: mai întâi, fiind conştient de ceea ce face, apoi având o intenţie precisă şi anume intenţia de a săvârşi acel act în conformitate cu virtutea, iar în al treilea rând înfăptuind acel act cu o fermitate de neclintit.” Prin virtute ca dispoziție sau obișnuință de a face binele obținută voluntar prin învățare și formarea deprinderilor omul trece la treapta umanității pe care o reflectă în și prin sine.
Problematizând astfel asupra naturii virtuții, Aristotel separă virtutea de afecte și facultăți (capacități), ea regăsindu-se în categoria dispozițiilor habituale, adică „(...) ceea ce ne determină să ne comportăm bine sau rău în ce priveşte afectele; de pildă, în legătură cu faptul de a ne mânia, dacă reacţionăm cu violenţă sau cu slăbiciune procedăm rău , dar dacă păstrăm măsura, procedăm bine.”
Virtutea este un habitus(dispoziție) care perfecţionează şi pe cel ce o posedă, şi opera acestuia. “Virtutea omului trebuie să fie un habitus datorită căruia omul devine bun şi-şi îndeplineşte bine funcţia proprie.” Conform stagiritului “virtutea este un fel de medietate, ţinta ei fiind măsura justă dintre două extreme. Să adăugăm că se poate greşi în multe feluri (...), dar există un singur fel de a proceda bine; de aceea, primul lucru este uşor, celălalt dificil: uşor să găseşti ţinta, greu s-o atingi. Şi din această cauză excesul şi insuficienţa aparţin viciului, în timp ce virtuţii îi este proprie linia de mijloc(...). Virtutea este, aşadar, o dispoziţie habituală dobândită în mod voluntar constând în măsura justă în raport cu noi, determinată de raţiune, şi anume, în felul în care o determină posesorul înţelepciunii practice. Ea este calca de mijloc între două vicii, unul provocat de exces. celălalt de insuficienţă; căci, în timp ce unele vicii constau în excesul, altele în insuficienţa faţă de ceea ce se cuvine, atât în domeniul afectelor, cât şi în cel al actelor, virtutea găseşte şi alege măsura justă. De aceea, prin esenţa ei şi prin conceptul care o defineşte, virtutea este o medietate; în raport însă cu binele suprem şi cu perfecţiunea, ea reprezintă punctul cel mai înalt.”
Cel care caută măsura justă, îngusta cale de mijloc, poate găsi sprijin tot în opera stagiritului: "Trebuie deci să ne observăm propriile tendinţe naturale, căci pe fiecare dintre noi natura l-a înzestrat cu alte înclinaţii. Şi ne va fi uşor să ne cunoaştem aceste înclinaţii pornind de la plăcerea sau durerea pe care o resimţim. Şi trebuie să ne conducem pe noi înşine spre ceea ce este contrariu tendinţelor noastre, pentru că, îndepărtându-ne cât mai mult de greşeală, ajungem la calea de mijloc, aşa cum fac cei ce îndreaptă lemnele strâmbe.”

În sprijinul unei idei unificatoare a conceptului virtuții se cuvine a cita aici câteva dintre tezele susținute și publicate de către profesor Carmen Cozma în lucrarea Introducere în aretelogie – mic tratat de etică:

Vitutea este “imperativ dar și aspirație, nădejde. În esența profundă, virtutea ține de ceea ce face vitalitatea și excelența noastră: dorința / dorul de împlinire, de bine – persistent în fiecare, rațiune a modului de a fi specific omului. E binele ce include și placere, și folos, libertate, bucuria realizării datoriei, fericire.”

“Virtutea(…) – e dimensiune esențială a personalității, care onorează, înnobilează omul; o dimensiune cu care nu ne naștem dar întru care stă în puterea noastră să devenim prin educație și cultură. Virtutea este calitatea omului, e valoarea ce-l reprezintă în cea mai înaltă și cuprinzătoare formă; e umanul / omenia din el.”

“A dobândi știința virtuții înseamnă înseamnă a dobândi cunoștința valorii proprii ca om, conștiința vredniciei de care omul este capabil; și, prin ea, a avea încredere în sine și în lucrarea de desăvârșire morală.”

Virtutea este vrednicia omului. “Vrednicie înseamnă: calitate, faptă de cinste, de cuviință, merituoasă, de laudă, de stimă; înseamnă: destoinicie, capacitate de a împlini ceva, sârguință / hărnicie / spor în muncă, ceva care antrenează aprecierea pozitivă (totodată recomandarea), precum și sârguința de a împlini un scop care merită strădanie – una de îngrijire, curativă, de îndreptare, de optimizare, de desăvârșire. Prin vrednicie, se înțelege și abilitatea, dibăcia, tăria voinței, alegerea rațională, opțiunea pentru valori și devotamentul față de ele, față de ceea ce e cu adevărat plăcut și util vieții omului – temei pentru conservarea, pentru protecția, pentru progresul speciei umane ca și pentru tot ce o onorează.”