LENEA SOCIALĂ

LENEA SOCIALĂ

Efectul Ringelmann

    Max Ringelmann, un profesor francez de inginerie agricolă a realizat la sfîrşitul veacului trecut un număr de experimente pentru a stabili eficienţa unor grupuri de mărimi diferite în realizarea sarcinilor din agricultură. Rezultatele acestor studii au fost publicate în 1913 iar după 1970 au fost recuperate de psihologii sociali, care au descoperit în cercetările agronomului francez sugestii preţioase cu privire la fenomenele de influenţă din grupuri. Ringelmann a pus un grup de muncitori agricoli să tragă de funie şi a măsurat cu dinamometre forţa dezvoltată de fiecare individ. El a constatat că indivizii trag mai tare de funie cînd li se cere să facă asta singuri şi că forţa exercitată de o persoană descreşte pe măsură ce grupul creşte ca număr de membri. “Efectul Ringelmann” sau “lenea socială“ (social loafing), cum l-au numit mai tîrziu psihologii sociali se referă, aşadar, la reducerea efortului individual ca urmare a creşterii numerice a grupului.

Cercetătorii contemporani au reluat această concluzie şi au sugerat că efectul Ringelmann are două expicaţii posibile:

1. Lipsa de coordonare – în condiţia de grup, subiecţii se pot încurca unii pe alţii trăgînd de aceeaşi funie. Ei nu pot, din cauza celorlalţi, să tragă la fel de tare ca atunci cînd realizeză singuri sarcina.

2. Pierderea motivaţiei – evident, explicaţia aceasta implică mecanisme psihologice. Potrivit ei, subiecţii sunt mai puţin motivaţi să tragă cît de tare pot de funie în situaţia de grup – pur şi simplu, ei nu încearcă să tragă mai tare. Din cauze care rămîn a fi elucidate, grupul determină o diminuare a motivaţiei.

Diminuarea motivaţiei în grup

    Pentru a stabili validitatea acestor explicaţii, cîţiva cercetători de la Yale University în frunte cu M. Ingham au reluat în 1974 cercetarea lui Ringelmann. Într-una din condiţiile experimentului lor, grupuri de diferite mărimi trăgeau de funie. Într-o altă condiţie, evoluau pseudo-grupuri, alcătuite dintr-un subiect naiv şi din complici ai experimentatorilor. Complicii erau instruiţi să se facă numai că depun efort, fără să tragă realmente de funie. Subiectul se afla primul în şir şi nu ştia că ceilalţi nu făceau decît să se prefacă. Rezulatele au indicat o scădere a performanţei individuale în pseudo-grupuri. Întrucît nu se punea problema coordonării, subiectul fiind primul în şir (ideea aceasta ingenioasă a permis operaţionalizarea diferită a lipsei de coordonare şi a pierderii motivaţiei şi disocierea celor două explicaţii), scăderea performanţei nu se datorează lipsei de coordonare între indivizi, ci scăderii motivaţiei. Studiul acesta este cu atît mai merituos, cu cît unul din specialişii de marcă în psihologia grupurilor, Ivan Steiner, şi el profesor la Yale, susţinuse într-o carte de succes publicată în 1972 că performanţa individuală mai redusă în grupuri trebuie pusă pe seama imposibilităţii coordonării perfecte. Ingham a recunoscut că în grupurile reale coordonarea eforturilor pune problme, dar a afirmat că factorul crucial în multe situaţii de grup îl constituie diminuarea motivaţiei. Începînd cu acest experiment, tocmai această scădere a motivaţiei (executînd o sarcină de grup, subiectul nu este interesat să depună tot atît efort ca atunci cînd o realizează singur) a fost numită “lene socială“. Lenea socială ar fi, deci, o reducere a efortului individual atunci cînd se lucrează în grup şi eforturile fiecăruia se confundă cu eforturile celorlalţi, în comparaţie cu situaţia cînd individul lucrează singur. Remarcăm de la început că ea nu apare decît în cazul anumitor sarcini colective (trăsătura principală pare să fie imposibilitatea stabilirii exacte a contribuţiilor individuale).

    Bibb Latané şi colegii săi au realizat un alt experiment în care sarcina subiecţilor consta de data aceasta în a striga cît pot de tare, singuri sau în grupuri de doi, patru, sau şase. Participanţii aveau căşti la urechi, încît nu auzeau nici zgomotul pe care-l făceau ei înşişi, nici strigătele celorlalţi, pe care îi vedeau numai că ţipă. Grupurile se compuneau dintr-un subiect naiv şi din complici ai experimentatorilor, cărora li se ceruse să se facă numai că strigă. S-a constatat că strigătele fiecărui subiect se reduceau în medie, în comparaţie cu situaţia individuală, cu 29% în grupurile de două persoane, cu 49% în grupurile de patru persoane şi cu 60% în grupurile de şase. La fel ca în experimentul precedent, s-a pus în evidenţă o reducere semnificativă a eforturilor subiecţilor atunci cînd evoluau în grup. În plus, acest studiu are meritul de a fi demonstrat relaţia dintre efortul individual şi talia grupului precum şi pe acela de a fi impus o paradigmă de cercetare (în experimentele ulterioare se va mai folosi această sarcină).

    Menţionăm că nu există o relaţie de proporţionalitate directă (cum ar putea sugera experimentul lui Latané şi al colaboratorilor săi) între lenea socială şi numărul indivizilor din grup. De exemplu, intrarea unei a treia persoane într-un grup de doi are consecinţe însemnate asupra performanţei individuale (contribuie la scăderea ei), dar intrarea unei a 20-a persoane într-un grup de 19 are efecte relativ neînsemnate. În general, se consideră că mărimea grupului afectează performanţa atunci cînd grupul conţine de la 2 la 8 membri.

   Russell Geen, un cercetător cunoscut din domeniul agresivităţii şi al facilitării sociale, a propus în 1991 trei explicaţii pentru fenomenul de lene socială: echitatea rezultatelor, frica de evaluare şi apropierea de standard.

Echitatea rezultatelor

   Subiecţii îşi ajustează eforturile la ceea ce ei percep a fi nivelul eforturilor altora în grup şi încearcă să atingă un nivel de echitate. Această explicaţie se bazează pe presupunerea că subiecţiii se aşteaptă ca partenerii lor să lenevească şi ca atare lenevesc şi ei mai curînd decît să depună un efort mai mare decît al celorlalţi. Rezultatele unui experiment al lui Jackson şi Harkins (1985) demonstrează acest efect. Subiecţii manifestă lene socială strigînd mai tare singuri decît în grup, cînd nu au informaţii despre nivelul de efort pe care intenţionează să-l atingă partenerul. Cînd sunt informaţi că celălalt intenţionează să depună un efort intens, ei înşişi strigă mai tare. La fel, efortul lor scade în cazul în care deţin informaţii că celălalt va striga mai slab. Rezultatele acestui experiment probează că ne aflăm într-o situaţie de comparaţie socială: partenerul, prin comportamentul lui oferă informaţii depre nivelul de efort normal în acest context marcat de ambiguitate. Pe de altă parte, aceleaşi rezultate atestă existenţa aşa-numitului “efect al fraierului” (sucker effect): subiectul poate să creadă că se păcăleşte depunînd un efort considerabil, în timp ce celălalt “leneveşte”. “Sucker effect” operează în mai toate dilemele sociale şi explică, de exemplu, de ce patronii români nu-şi plătesc impozitele: de obicei, ei cred că ceilalţi nu le achită, iar dacă ei ar face-o, ar fi “fraieri” într-o lume de “deştepţi” care nu-şi plătesc impozitele către stat.

Frica de evaluare

   O altă explicaţie a lenei sociale este aceea că dorinţa de a lenevi reprezintă un răspuns în faţa unor sarcini neinteresante, plictisitoare, care nu determină implicarea subiectului. În acest caz, lenea socială va apare dacă nu vor exista constrîngeri sociale. Prezenţa celorlalţi membri ai grupului oferă acoperirea anonimatului pentru individul nemotivat. De aceea, orice tratament ce îndepărtează anonimatul şi face performanţa individului observabilă, reduce lenea socială. Willliams şi colaboratorii săi, într-un experiment din 1981, au testat aceste idei. Ei i-au făcut pe unii subiecţi să creadă că răspunsurile lor, atît cele din condiţia de grup, cît şi cele din condiţia individuală, pot fi măsurate foarte precis. În raport cu cei ce nu aveau această informaţie, subiecţii care se simţeau reperaţi în situaţia de grup au strigat la fel de tare în cele două condiţii. A face răspunsurile subiecţilor identificabile, creează posibilitatea ca aceste răspunsuri să fie evaluate. Identificabilitatea determină evaluarea. Dar sunt ele lucruri diferite? Cu alte cuvinte, subiecţii se tem de a fi dentificaţi ori de a fi evaluaţi? Harkins şi Jackson (1985) au arătat că indivizii lenevesc în grup chiar şi atunci cînd contribuţia lor poate fi stabilită cu precizie, dacă au impresia că nimeni nu le evaluează performanţa. Designul celor doi pshologi sociali este foarte ingenios, căci ei reuşesc să separe identificabilitatea de posibilitatea evaluării. Sarcina a fost o sarcină de creativitate obişnuită: a găsi cît mai multe utilizări pentru un obiect. Subiecţii lucrau fie în grupuri de patru, fie singuri – în felul acesta se manipula faptul de a fi sau nu identificat. În condiţiile experimentale în care se urmărea ca subiecţii să creadă că nu pot fi evaluaţi, obiectul pentru care li se cerea să genereze cît mai multe utilizări era diferit de cel al celorlalţi membri ai grupului. În felul acesta, evaluarea devenea imposibilă, căci subiecţii înţelegeau că nu pot fi comparate liste cu utilizări ale unor obiecte diferite. Dimpotrivă, cînd trebuiau să găsească utilizări posibile pentru acelaşi obiect ca şi ceilaţi, ei simţeau că performanţa lor poate fi nu numai identificată, dar şi comparată cu a celorlaţi. Rezultatele au arătat că subiecţii care lucrau la aceeaşi sarcină ca şi ceilalţi şi a căror performanţă nu putea fi stabilită cu precizie, au furnizat mai multe utilizări decît subiecţii din celelalte condiţii. Aşadar, condiţia în care se provoca teama de evaluare facilita emisia de răspunsuri în contextul de grup.

Apropierea de standard

   Cea mai recentă explicaţie asupra lenei sociale face apel la conceptul de standard: lenea socială intervine cînd standardul de performanţă este necunoscut subiecţilor. Invocarea unui standard de comparaţie poate elimina acest fenomen. Szymanski şi Harkins (1987) au realizat un experiment ce probează efectele cunoaşterii standardului de către subiecţi. Sarcina acestora era de a găsi cît mai multe utilizări ale unor obiecte. Ei lucrau în grup ori singuri. Jumătate din subiecţi au fost informaţi asupra numărului mediu de utilizări generate de studenţii dintr-o cercetare anterioară. Chiar şi atunci cînd contribuţia lor nu putea fi distinsă de aceea a grupului în ansamblu, subiecţii cărora le fusese adus la cunoştinţă un standard de performanţă nu au “lenevit”, furnizînd în medie tot atîtea utilizări cît subiecţii ale căror răspunsuri individuale puteau fi măsurate. A furniza indivizilor un standard bazat pe performanţa trecută a altora induce două motivaţii diferite:

1. dorinţa de a afla ce rezultat pot obţine (cît de bine pot realiza sarcina); în acest caz, comportamentul este declanşat de motivaţia de auto-cunoaştere.

2. dorinţa de a obţine un rezultat mai bun decît au obţinut alţii în sarcina respectivă – acest motiv se numşte autovalidare.

   În experimentul citat, subiecţii sunt animaţi de ambele motive. Dar comparaţiile şi apropierea de standard se pot produce nu numai la nivel individual, ci şi la nivel de grup. Teoria identităţii sociale a lui Tajfel şi Turner arată că grupurile care cîştigă în competiţia socială sibolică, deci grupurile mai bune decît alte grupuri într-o anumită privinţă, conferă membrilor lor o identitate socială pozitivă. Indivizii sunt motivaţi să caute informaţii despre performanţa grupului tocmai pentru a stabili dacă grupul lor este superior altor grupuri, superioritate ce le-ar aduce o identitate socială pozitivă. Cercetările experimentale au arătat că lenea socială dispare nu numai atunci cînd se stabilesc standarde personale, dar şi în cazurile în care se face salient un standard pentru grup. Aşadar, formularea explicită a unui standard de performanţă poate elimina lenea socială. Este aceasta o concluzie importantă pentru proiectarea strategiilor de combatere a fenomenului ce afectează atît de grav performanţa de grup. 6. Atractivitatea sarcinii Am arătat că împrejurările în care participanţii cred că performanţa individuală poate fi stabilită cu precizie nu sunt propice pentru devoltarea lenei sociale. Un alt factor care dizolvă lenea socială este atractivtatea sarcinii pentru individ. Sarcinile de grup pot prezenta interes pentru subiecţi, ori pot fi plictisitoare şi descurajatoare. Din acest punct de vedere, o ipoteză validă ar putea fi aceea că lenea socială dispare cînd indivizii manifestă interes pentru sarcină – sunt, deci, motivaţi intrinsec. Brickner şi colaboratorii săi (1986) au găsit suport empiric pentru această concluzie. Subiecţii erau elevi de liceu şi au fost rugaţi să includă într-o listă tot ceea ce gînesc despre un nou sistem de bacalaureat. În condiţia de implicare intensă, subiecţilor li s-a spus că acest sistem va fi implementat la şcoala lor şi că ei înşişi vor susţine astfel bacalaureatul. Alţi subiecţi au fost făcuţi să creadă că sistemul de bacalaureat aflat în proiect va fi implementat peste 10 ani şi numai în licee de un tip diferit în raport cu liceul lor. Designul cuprindea condiţii de grup şi individuale. Autorii au constatat, aşa cum anticipaseră, fenomenul de lene socială în condiţia în care existau instrucţiuni non-implicante iar răspunsurile individuale nu puteau fi diferenţiate. Dimpotrivă, posibiltatea diferenţierii nu introduce diferenţe de performanţă între condiţia de grup şi cea individuală atunci cînd sarcina este implicantă. Lenea socială poate fi eliminată prin introducerea unor sarcini atractive ori implicante.