AGRESIUNEA

COMPORTAMENTUL AGRESIV

    Agresiunea reprezintă unul din comportamentele sociale extrem de greu de definit. Înţelesul acordat de un cercetător sau altul depinde de perspectiva teoretică adoptată. În plus, ceea ce este considerat a fi agresiv depinde de standardele sociale şi culturale ale percepătorului. Există culturi care privesc violenţa ca pe ceva firesc, chiar neceesar. Iată cîteva definiţii:

- un comportament care determină vătămarea unei persoane sau distrugerea unui bun al ei;

- un comportament desfăşurat cu intenţia de a face rău altuia din aceeaşi specie;

- un comportament ce are drept scop de a face rău ori de a vătăma o altă persoană, care este motivată să se eschiveze de la un astfel de tratament;

- un comportament care presupune a face rău altora.

Reţinem, ca numitor comun ala acestor definiţii, intenţia de a face rău.

    Teorii asupra comportamentului agresiv

       Explicaţiile privind comportamentul agresiv fac parte din două mari clase: sunt fie de factură biologică, fie socială. Psihologii sociali se interesează în mod prioritar de factorii sociali ai agresiunii, deci construiesc teorii bazate pe învăţarea acestui comportament. Totuşi, teoriile biologice nu pot fi ignorate. În fond, violenţa este o reacţie care ţine mai mult de corp decît de psihic. În plus, unele teorii biologice sunt exclusiviste, ameninţînd orice teorie socială.

A. Explicaţii biologice

    Teoriile biologice consideră agresivitatea o tendinţă înnăscută de acţiune. Agresivitatea este un instinct - un pattern predeterminat de ră spunsuri ce sunt controlate genetic. Orice instinct are următoarele caracteristici:

- este îndreptat spre un scop, sfîrşeşte într-o consecinţă specifică;

- este benefic pentru individ şi pentru specie; - este adaptat la mediul normal;

- este prezent la toţi membrii speciei (deşi manifestarea poate să difere de la individ la individ);

- nu este învăţat pe baza experienţelor individuale;

- se dezvoltă pe măsură ce individul se maturizează.

       Una din poziţiile biologice cunoscute este cea a lui McDougall, exprimată chiar în cartea din 1908. Potrivit psihologului englez, toate comportamentele umane, inclusiv cele agresive se află sub controlul a 18 instincte diferite. Criticii acestei poziţii teoretice au replicat că a pune totul pe seama unui instinct de agresivitate nu explică declanşarea comportamentului agresiv.

      Abordarea psihanalitică - După 1920, Freud a dezvoltat o concepţie bizară despre conduita umană, avînd la bază două instincte fundamentale, instinctul vieţii, Eros şi instinctul morţii, Thanatos. Aparent, acesta din urmă contrazice existenţa unui instinct de conservare, ale că rui manifestări sunt atît de uşor de observat în viaţa cotidiană. Ca medic, Freud a cercetat procesul lent de degradare a organismului uman odată cu trecerea anilor. El a postulat că acest proces este dirijat de o forţă psihică, de instinctul morţii, indreptat spre autodistrugere (prin auto-distrugere trebuie înţeles în acest context pur şi simplu deteriorarea treptată a celulelor organismului). În anumite condiţii, acest instinct determină comportamente îndreptate spre distrugerea altora, deci comportamente agresive. Teoria lui Freud este uni-factorială: agresivitatea apare în mod natural, din tensiunile fiziologice şi trebuie să se manifeste pentru ca individul să se detensioneze.

     Teoria etologică - etologia este o ramură a biologiei care studiază instinctele sau modelele fixe de acţiune. Potrivit etologilor, comportamentul animal trebuie cercetat atît în mediul fizic în care evoluează specia, cît şi în mediul social. Comportamentul este determinat genetic şi controlat de selecţia naturală. Etologii au evidenţiat aspectele pozitive, funcţionale ale agresivităţii. Instinctul agresiv se află la baza unor funcţii vitale, ca protejarea teritoriului împotriva invaziilor, apărarea progeniturilor şi competiţia sexuală în care se selectează cele mai puternice exemplare pentru reproducere. Konrad Lorenz este cunoscut pentru analiza comportamentului agresiv uman din perspectiva etologiei. Potrivit lui Lorenz, manifestarea acestui instinct la om este defectuoasă. În multe culturi, normele sociale reprimă orice formă de agresiune. De aceea, impulsul este refulat pînă ce răbufneşte puternic şi deosebit de nociv. La multe specii animale, agresivitatea este limitată de anumite semnale de capitulare şi supunere din partea învinsului, ceea ce face ca învingătorul să renunţe să-şi ucidă inamicul. În cazul speciei umane, această inhibiţie s-a pierdut. De multe ori oamenii luptă la distanţă de inamicii lor, încît cei mai puternici nu pot vedea posturile de supunere ale învinşilor.

     Sociobiologia - este şi ea o ramură a ştiinţelor biologice. Ea şi-a propus să pună în evidenţă baza biologică a comportamentelor sociale. Postulatul fundamental al sociobiologiei este că agresivitatea, altruismul şi alte comportamente sociale au funcţia de a facilita supravieţuirea genelor individului. Inspiraţi de teoria darwiniană, sociobiologii demonstrează că multe comportamente au apărut pentru că ele înlesnesc existenţa genelor ce permit individului să trăiască cel puţin atît cît e necesar pentru a transmite genele sale generaţiei următoare. Agresivitatea este adaptativă pentru că îl ajută pe individ să trăiască cel puţin pînă la vîrsta cînd poate procrea. De exemplu, agresivitatea facilitează accesul la resurse, iar sănătatea şi capacitatea de reproducere a individului depind de acestea. În general, cercetătorii din ştiinţele sociale resping explicaţiile agresivităţii fondate exclusiv pe instinct, argumentînd că:

- instinctul depinde de o energie necunoscută şi care nu poate fi măsurată;

- astfel de explicaţii nu sunt sprijinite de date empirice suficiente;

- ele au o utilitate redusă în prevenirea şi controlul agresivităţii;

- ele se bazează pe o logică circulară, propunînd legături cauzale nedemonstrate empiric.

B. Explicaţii sociale şi bio-sociale 

      Psihologii sociali nu preţuiesc prea mult teoriile biologice, preferînd teorii care pun accentul pe procesul de învăţare şi pe anumiţi factori dn contextul social legaţi de agresivitate. Chiar dacă ideea instinctului este respinsă, există cercetători care acceptă că agresivitatea trebuie privită ca o tendinţă învăţată ori înnăscută, a că rei manifestare e declanşată de cicumstanţe sociale specifice. Întrucît o astfel de abordare include un element biologic, ele sunt teorii bio-sociale.

  a. Frustrare şi agresivitate: Teoria frustrare – agresiune a fost una din cele mai influente din acest domeniu. Ea a fost propusă în 1939 de un grup de psihologi de la Yale University (Dollard, Doob, Miller, Mowrer şi Sears). Este important să remarcăm că ea a apărut ca o reacţie la teoria freudiană. În esenţa ei, este teribil de simplă: se afirmă că orice frustrare duce la agresiune şi orice comportament agresiv are la bază o frustrare. Psihologii de după război au arătat că există şi alţi factori în afara frustrării care pot determina comportamentul agresiv. De altminteri, imediat după publicarea volumului celor cinci psihologi s-au găsit critici care să observe că frustrarea nu duce întotdeauna la agresiune, că există şi alte reacţii posibile: apatia, strigătul de neputinţă, etc. În plus, frustrarea nu este prezentă ca factor cauzal în toate cazurile de agresiune: de exemplu, un asasin plătit nu a fost în nici un fel frustrat de victimă.

   b. Teoria indice-excitaţie (cue-arousal theory): În urma obiecţiilor formulate de mulţi din colegii lor, înşişi autorii teoriei frustrare-agresiune au acceptat că frustrarea crează un set, o stare în care individul este pregătit să se arate agresiv, dar manifestarea propriu-zisă a agresivităţii în comportamente depinde de condiţiile specifice. Această idee a fost preluată şi dezvoltată de Leonard Berkowitz, probabil psihologul social cu cele mai valoroase contribuţii în domeniul agresivităţii. Între frustrare şi comportamentul agresiv, Berkowitz a introdus o verigă intermediară: condiţiile de mediu adecvate pentru agresiune. Frustrarea nu evocă imediat agresivitate, ci generează în individ o stare de excitaţie (activare) emoţională: furia. Aceasta produce la rîndul ei o stare de pregătire (readiness) pentru comportamentul agresiv. Dar comportamentul agresiv va fi efectuat numai dacă în contextul social respectiv există stimuli cu o conotaţie agresivă - indici asociaţi cu furia. Stimulii ajung să funcţioneze ca indici de agresiviatate prin condiţionare clasică: în principiu, orice obiect ori persoană pot deveni un indice de agresivitate de acest fel. Ca atare, potrivit lui Berkowitz, un act agresiv are două surse: starea de excitare emoţională (furia) şi indicii din situaţie. Cel mai cunoscut expriment efectuat de psihologul social american pentru a-şi argumenta poziţia teoretică a fost realizat în 1967 şi a demonstrat aşa-numitul efect al armelor (weapons effect). Potrivit lui Berkowitz, anumite obiecte ajung, prin învăţare socială, să fie asociate cu agresiunea; ele capătă o valoare de indici de agresivitate. Armele, cu deosebire pistoalele, sunt exemplele cele mai evidente. Faţă de cuţite, pistoalele au o întrebuinţare foarte precisă. Prezenţa pistoalelor, ca obiecte avînd o conotaţie agresivă ar trebui, prin urmare, să declanşeze o agresiune mai intensă decît prezenţa altor obiecte conotate neutru. În experimentul din 1967, realizat în colaborare cu Le Page, subiecţilor (cu toţii studenţi) li se cerea să execute o sarcină iar performanţa le era evaluată de un complice al experimentatorilor. Evaluarea, ce consta în aplicarea unor şocuri electrice, nu ţinea seama de performanţa reală a subiecţilor şi avea menirea să provoace grade diferite de furie. Subiecţii care primeau pe nerept multe şocuri deveneau mai furioşi decît cei ce primeau un singur şoc. În a doua fază a experimentului, aceşti subiecţi (atît cei furioşi cît şi cei foarte puţin furioşi) ajungeau să evalueze la rîndul lor (în aceeaşi manieră) performanţa complicelui. În această etapă a experimentului, în funcţie de condiţie, se introduceau indici de agresivitate ori obiecte conotate neutru. Într-una din condiţii, alături de subiect, pe o masă, se afla un pistol, iar subiectului i se spunea că el aparţine complicelui şi că nu trebuie să-l ia în seamă. Astfel, arma era asociată cu oponentul. Într-o a doua condiţie, aceeaşi armă era vizibilă, dar nu mai era asociată cu celălalt. A treia condiţie funcţiona ca o condiţie de control: nu se prezenta nici un obiect. În sfîrşit, într-o condiţie suplimentară de control, numai pentru subiecţii foarte furioşi s-a pus la vedere o rachetă de badminton - deci, un obiect neutru din punct de vedere al agresivităţii. Rezultatele au fost relevante. În primul rînd trebuie notat că subiecţii furioşi aplică semnificativ mai multe şocuri electrice în comparaţie cu cei foarte puţin furioşi. Apoi, a reieşit clar că în cazul celei de-a doua categorii prezenţa armei nu are nici un efect, în vreme ce subiecţii furioşi pentru care e vizibilă arma aplică mai multe şocuri decît cei la fel de furioşi, dar care nu au văzut arma. În fine, subiecţii furioşi se arată mai agresivi în prezenţa armei decît în prezenţa rachetelor de badminton. Toate aceste rezultate sprijină ipoteza despre rolul indicilor de agresivitate în declanşarea agresiunii. Efectul armelor a fost confirmat de Leyens şi Parke în 1975; grăitor este faptul că aceşti cercetători nu au folosit pistoale reale, ci diapozitive care înfăţişau pistoale. O confirmare îngrijorătoare a venit din partea unor psihologi care au folosit copii drept subiecţi şi arme - jucărie în locul pistoalelor reale.

c. Teoria trasferului excitaţiei: Influenţat de teoria celor doi factori ai emoţiei a lui Schachter, Dolf Zillmann a dezvoltat printr-un program vast de cercetări, teoria trasferului excitaţiei. Potrivit acestei teorii, indivizii pot transfera excitaţia (activarea) fiziologică reziduală produsă de o sursă, atribuind-o unei alte surse de excitaţie. Aşadar, excitaţia rămasă dintr-o situaţie trecută poate fi adăugată excitaţiei produse într-o nouă situaţie. Zillmann a explorat minuţios condiţiile în care transferul excitaţiei poate amplifica agresivitatea. El a demonstrat, de exemplu, că trasferul excitaţiei reziduale la o nouă situaţie creşte agresivitatea numai cînd comportamentul agresiv este răspunsul dominant în noua situaţie. Să ne imaginăm un individ care a petrecut o oră în sala de forţă. În parcare, constată că un alt şofer i-a blocat maşina. Deşi o astfel de întîmplare nu are consecinţe extrem de grave, este probabil că omul nostru va reacţiona în exces, manifestînd violenţă verbală exagerată. Aşadar, cînd un individ este deja pregătit să acţioneze agresiv (altercaţiile dintre conducătorii auto sunt la ordinea zilei), transferul excitaţiei reziduale va creşte probabilitatea ră spunsului agresiv. Zillmann şi colaboratorii săi au furnizat un suport empiric acestei idei într-un experiment din 1972. O parte din subiecţii lor erau provocaţi de un complice. Apoi, subiecţii astfel provocaţi, ca şi cei neprovocaţi, în funcţie de condiţie, pedalau trei minute la o bicicletă de cameră ori priveau o serie de diapozitive neutre. În a doua parte a experimentului li se oferea prilejul să aplice complicelui şocuri electrice. Confirmînd ipotezele experimentatorilor, rezultatele au arătat că subiecţii care au fost provocaţi şi care au făcut exerciţiul fizic au fost cei mai agresivi: excitaţia trasferată a amplificat gradul de violenţă al celor ce aveau deja tendinţa de a se comporta agresiv. Un al doilea experiment efectuat de Zillmann şi colaboratorii săi (Zillmann, Johnson şi Day, în 1974) a testat o ipoteză mai subtilă printr-un montaj mai ingenios. Contribuţia excitaţiei anterioare la intensificarea comportamentului agresiv depinde de felul în care individul interpretează excitaţia. Dacă, de exemplu, ca răspuns la o acuzaţie nejustificată, ne simţim pulsul crescut şi ne înroşim la faţă, vom interpreta această stare de excitaţie drept furie. Furia etichetată ca furie creşte probabilitatea răspunsului agresiv. Dar aceleaşi semne de activare fiziologică pot să apară atunci cînd sîntem înştiinţaţi că trebuie să vorbim peste cîteva minute în faţa unui public. În cazul din urmă interpretarea corectă este frica şi răspunsul agresiv devine foarte improbabil. Zillmann, Johnson şi Day au creat condiţii experimentale care i-au făcut pe subiecţi să atribuie cauza activării fie unui stimul cu înţeles agresiv, fie unui stimul neutru. Ipoteza lor era că numai în primul caz trasferul excitaţiei reziduale va intensifica agresiunea. La fel ca în studiul prezentat antrior, subiecţii (studenţi) au fost provocaţi de un complice şi mai tîrziu au avut posibilitatea să-i aplice şocuri electrice. Între cele două faze, li s-a cerut să pedaleze timp de două minute, pentru a se obţine o stare de excitaţie fiziologică. În plus, experimentul mai cuprinde o etapă de 6 minute de odihnă, care pentru jumătate din subiecţi a fost aş ezată înaintea exerciţiului fizic, iar pentru cealaltă jumătate după exerciţiul fizic. Aşadar, pentru cele două grupuri experimentale, succesiunea secvenţelor de experiment e următoarea: Grupul I: Provocare - Relaxare - Exerciţiu - Reacţie Grupul II: Provocare - Exerciţiu - Relaxare - Reacţie Zillmann, Johnson şi Day au făcut predicţia că în cazul grupului II excitaţia reziduală resimţită în faza de reacţie (aceasta corespunde secvenţei de experiment în care se aplică şocuri complicelui) va fi interpretată ca furie, căci perioada de odihnă a oferit posibilitatea dispariţiei semnelor activării provocate de exerciţiul fizic. Dimpotrivă, în cazul grupului I, excitaţia resimţită de subiecţi cînd sunt puşi în situaţia de a aplica şocuri complicelui poate fi pusă uşor pe seama exerciţiului şi nu ne putem aştepta la o creştere a agresivităţii. Rezultatele au confirmat aceste predicţii: subiecţii din grupul II s-au manifestat mai agrsiv faţă de complice. Forţa demonstraţiei autorilor americani devine mai evidentă dacă ne gîndim că între cele două grupuri experimentale apar diferenţe clare în comportamentul agresiv, deşi toţi subiecţii au fost provocaţi la fel şi toţi au fost excitaţi fiziologic în aceeaşi măsură. Experimentul acesta presupune o sursă non-emoţională a excitaţiei (exerciţiul fizic) şi o sursă emoţională (provocarea). El are meritul de a stabili limitele trasferului excitaţiei. Zillmann şi colegii săi au arătat că dacă situaţia conţine factori ce-l determină pe subiect să atribuie corect excitaţia unei surse, transferul nu mai are loc. Un astfel de factor este timpul: dacă, de exemplu, pedalăm cîteva minute şi apoi urmărim un film erotic, există puţine şanse să atribuim excitaţia produsă de exerciţiu filmului. Dar dacă vizionăm filmul după 20 de minute de la încheierea exerciţiului fizic, excitaţia provocată de exerciţiu este mai puţin resimţită şi nu va mai fi atribuită exerciţiului, ci filmului. În experiment, se demonstrează că circumstanţle care favorizează trasferul excitaţiei sunt: exerciţiu urmat de o perioadă suficient de lungă pentru ca semnele evidente ale exerciţiului să dispară şi apoi expunerea la un stimul emoţional. Deşi pare foarte sofisticată, teoria lui Zillmann este extrem de simplă şi corespunde cunoştinţelor noastre din viaţa cotidiană: ştim foarte bine că avem o tendinţă mai accentuată de a răspunde agresiv cuiva cînd altcineva (cu sau fără legătură cu cealaltă persoană) ne-a supărat deja. Zillmann numeşte mecanismul psihofiziologic ce funcţionează în această situaţie transferul excitaţiei.

     d. Teoria învăţării sociale: Teoria învăţării sociale reprezintă o abordare foarte influentă în psihologie, ce explică procesele prin care:

1). se achiziţionează un comportament sau o secvenţă de comportament;

2). se iniţiază comportamentele;

3). se menţin pattern-urile de comportament.

      Cel mai cunoscut psiholog din acest perimetru teoretic este Albert Bandura, care a aplicat toria învăţării sociale şi în studierea agresivităţii. Potrivit lui Bandura, comportamentul social nu este înnăscut, ci învăţat de la modele adecvate. Accentul cade pe experienţele de învăţare ale individului, care pot fi directe sau indirecte (vicariante). Prin socializare, copilul învaţă comportamentul agresiv întrucît este recompensat direct ori observă că ceilalţi sunt recompensaţi pentru conduite agresive. Ideea învăţării din experienţă directă se bazează pe principiile întăririi operante formulate de Skinner. Dacă, de exemplu, o fetiţă îi ia alteia biscuitul şi nimeni nu intervine, prima este recompensată pentru conduita agresivă, că ci are acum biscuitul. Cît despre învăţarea prin experienţă vicariantă (termenul de vicar există şi în limba română, desemnînd un rang în ierarhia eclesistică; la origine, el echivala cu reprezentant sau locţiitor), ea reprezintă o contribuţie a teoreticienilor învăţării sociale, referindu-se la achizionarea unui comportament, achiziţionare ce urmează observaţiei că un act făcut de altul conduce la o recompensă. Conceptul de imitaţie n-a fost introdus în ştiinţele sociale de aceşti teoreticieni. Ei îl inovează în oarecare măsură, arătînd că nu imităm decît comportamente ce au fost recompensate. Copiii au tendinţa de a-i imita pe părinţi, pe fraţi, pe colegii lor de la grădiniţă ori de la şcoală. În plus, ei imită - şi nu numai ei, dar şi adulţii - comportamentele de pe ecranul televizorului. Potrivit lui Bandura, comportamentul agresiv al unei persoane într-o situaţie specifică depinde de:

- experienţele trecute ale persoanei asupra acţiunilor violente, incluzînd propriile conduite agresive şi cele observate la alţii;

- gradul de succes al comportamentelor agresive efectuate ori observate la alţii; - probabilitatea actuală ca agresivitatea să fie recompensată sau pedepsită;

- factorii cognitivi, sociali şi de mediu din situaţie.

          Bandura a efectuat multe experimente asupra modelării (tendinţa persoanelor de a reproduce acţiuni, atitudini şi ră spunsuri emoţionale ale unor modele reale ori simbolice), reliefând uşurinţa cu care copiii repetă actele agresive ale altora. Adulţii sunt modele agresive prin excelenţă pentru copii, dat fiind că sunt percepuţi ca responsabili şi autoritari.

 Factori personali ai agresivităţii 

    Este foarte simplu să explicăm conduita agresivă prin personalitatea agresivă. Pentru fiecare din noi este facil să stabilim diferenţe între cei pe care-i cunoaştem din punctul de vedere al agresivităţii, apreciind că unii sunt foarte agresivi sau că alţii sunt foarte puţin agresivi. Totuşi, nu trebuie uitat că întotdeauna comportamentul este rezultatul interacţiunii dintre personalitate şi mediu.

         Cercetările din ultimii 25 de ani au atestat existenţa a două tipuri fundamentale de personalitate, tipul A şi tipul B. Primul tip este predispus la boli coronariene. Persoanele din această categorie sunt foarte active şi extrem de dispuse să intre în competiţie cu alţii; se pot arăta adesea agresive cu cei care intră în competiţie cu ele. Indivizii de tip A preferă să lucreze singuri când sunt stresaţi, pentru a evita conflictul cu ceilaţi din cauza incompetenţei acestora şi pentru a controla situaţia.

       Sexul reprezintă o sursă importantă de diferenţe de agresivitate între indivizi. În cursul procesului de socializare, băieţii sunt încurajaţi pe căi directe ori subtile să se arate agresivi, în vreme ce fetele sunt constant descurajate. Diferenţei de agresivitate dintre cele două sexe variază în funcţie de tipul de agresivitate: bărbaţii manifestă incomparabil mai multă violenţă fizică şi au atitudini mai agresive; totuşi, femeile sunt la fel de dispuse ca şi bărbaţii să folosească un atac verbal într-un context similar. O idee interesantă, care a cîştigat mulţi adepţi în ultimul timp este aceea că emanciparea femeii a contribuit la înmulţirea actelor de violenţă comise de femei. Redefinirea rolurilor de sex a condus, se pare, la desfiinţarea constrîngerilor care afectau asertivitatea şi agresivitatea femeilor şi, implicit, la o rată a delicvenţei crescută în rîndul acestora. Totuşi, cum această tendinţă este mult mai pronunţată în rîndul femeilor cu status soco-economic inferior şi cum mişcarea feministă a avut un impact scăzut tocmai în rândurile acestei categorii, legătura cauzală dintre emancipare şi delicvenţă feminină rămîne îndoielnică.

 Factori situaţionali

      În privinţa factorilor de mediu, cercetătorii s-au aplecat cu deosebire asupra influenţei zgomotului, căldurii şi aglomeraţiei.

Zgomotul - Pentru a explora impactul zomotului, Donnerstein şi Wilson au realizat un experiment, ce cuprindea două faze. În prima fază, jumătate din subiecţi au fost provocaţi de un complice. În faza a doua, subiecţii, atît cei ce fuseseră provocaţi cît şi ceilaţi, aveau posibilitatea să aplice şocuri electrice complicelui. Numărul şi intensitatea acestor şocuri reprezentau variabilele dependente. Trebuie precizat că în această fază subiecţii purtau căşti prin intermediul cărora erau trasmise zgomote variind ca intensitate. Concluzia experimentatorilor a fost că zgomotul amplifică agresivitatea numai pentru indivizii care au deja tendinţa de a acţiona agresiv.

Căldura - În ceea ce priveşte influenţa temperaturii asupra agresivităţii, studiile corelaţionale arată că agresivitatea creşte pe măsură ce creşte temperatura. De pildă, potrivit statisticilor din oricare ţară occidentală, în zilele călduroase se comit mai multe crime. Ipoteza legăturii cauzale dintre căldură şi agresivitate a fost testată în multe studii experimentale. Concluziile precizează, ca şi în cazul altor factori ai agresivităţii, că trebuie ţinut seama de starea de pregătire a individului de a se comporta agresiv.

Aglomeraţia - Cel puţin la prima vedere, studiile asupra influenţei aglomeraţiei nu sunt consistente. De pildă, studiile corelaţionale demonstrează o relaţie directă între agresivitate şi densitate. Totuşi, acest efect dispare de îndată ce se ia în calcul statusul socioeconomic sau nivelul de educaţie. S-a arătat că în condiţii de aglomeraţie, un factor crucial îl constituie percepţia subiectivă - aglomeraţia poate fi cu totul neplăcută (în tramvai, la o oră de vîrf) sau deosebit de plăcută (la discotecă). Cînd aglomeraţia blocheză îndeplinirea planurilor persoanei, tendinţele agresive se accentuează. În acelaşi timp, tendinţa de a părăsi situaţia constituie o alternativă viabilă.