Atracția interpersonală

       Termenul de atracţie se referă la o stare motivaţională: dorinţa de a interacţiona, de a avea relaţii cu o anumită persoană. Este opusul termenului de respingere (dorinţa de a nu iniţia o relaţie sau de a pune capăt unei relaţii) şi diferit de indiferenţă. Oamenii pot fi atraşi de multe lucruri: de o melodie, de un peisaj, de o clădire, etc. Termenul de atracţie interpersonală denumeşte dorinţa unui individ de a întreţine relaţii pozitive cu alt individ.

      1. Proximitatea ca factor al atracţiei
Unul din predictorii cei mai puternici ai atracţiei interpersonale este apropierea în spaţiu a celor doi parteneri – proximitatea. Proximitatea poate să se afle, de asemenea, la baza actelor de agresiune. În multe astfel de comportamente şi chiar în multe crime sunt implicaţi oameni care trăiesc aproape unul de celălalt. De exemplu, statisticile americane arată că este mai probabil ca armele cumpărate în vederea auto-apărării să fie îndreptate împotriva membrilor familiei (deci a celor ce se află în imediata proximitate) decît împotriva spărgătorilor sau a altor agresori. Totuşi, mult mai frecvent, proximitatea se constituie într-un factor al atracţiei. Sociologii au constatat de multă vreme că majoritatea căsătoriilor leagă vecini, colegi de serviciu sau colegi de clasă.

 Festinger, Schachter şi Back (1950) au fost printre primii cercetători care au demonstrat impactul proximităţii asupra atracţiei. Cercetările lor s-au desfăşurat în căminele studenţeşti ale celebrului Massachussets Institute of Technology şi au scos la iveală, de pildă, că majoritatea locatarilor îşi alegeau prietenii dintre cei ce locuiau pe acelaşi etaj. Totodată, studiul din 1950 a probat ideea că arhitectura (de pildă, aşezarea casei scărilor) influenţează procesele de atracţie interpersonală.
Segal (1974) a pus în evidenţă efectul proximităţii într-o manieră mai spectaculoasă. Studiul său are un titlu incitant: “Alphabet and attraction”. Psihologul american a cerut studenţilor de la Academia de Poliţie a statului Maryland să numească trei dintre colegii lor care le erau cei mai apropiaţi prieteni. El a constatat o corelaţie extrem de înaltă (0.91) între iniţiala numelui de familie a subiectului şi iniţialele numelor de familie ale prietenilor săi. Explicaţia pentru acest fenomen curios era simplă: camerele de cămin şi locurile în clasă fuseseră atribuite după criteriul alfabetic, ceea ce întărea probabilitatea ca studenţii să-i aibă mereu în imediata apropiere pe cei ce aveau aceeaşi iniţială a numelui ca şi ei. Nenumărate cercetări şi-au propus să găsească explicaţii pentru efectele proximităţii. De obicei, manualele expun trei explicaţii: accesibilitatea, anticiparea interacţiunii şi simpla expunere. 

       a. Accesibilitatea
De fapt, nu distanţa geografică este importantă, ci “distanţa funcţională” – frecvenţa interacţiunilor. Indivizii se împrietenesc cu cei ce folosesc aceeaşi intrare în clădire, acelaşi lift, cu cei pe care-i întîlnesc în staţia de autobuz în fiecare dimineaţă. Într-un studiu al lui Theodore Newcomb din 1961, studenţii de la un colegiu american au fost repartizaţi la întîmplare în camere de doi. Autorul a putut constata că cei ce împărţeau aceeaşi cameră au devenit apropiaţi. Frecvenţa mare a interacţiunilor le-a permis să-şi descopere trăsăturile şi atitudinile similare, să se perceapă ca o unitate socială. Din perspectiva conceptului de distanţă funcţională, psihologii recomandă celor ce vor să-şi facă prieteni să-şi ia o cameră lîngă aceea în care se distribuie corespondenţa pentru întregul cămin sau un birou lîngă automatul de cafea. Astfel de poziţii strategice sunt foarte importante, căci permit interacţiuni frecvente şi agreabile.

 Frecvenţa interacţiunilor înseamnă de fapt accesibilitatea partenerului. Cei ce locuiesc sau lucrează aproape de noi sunt mai accesibili, interacţiunile cu ei presupun eforturi reduse. Evident, este foarte greu să ajungem să cunoaştem bine o persoană care locuieşte în alt oraş sau învaţă la o altă şcoală.

        b. Anticiparea interacţiunii
Proximitatea îngăduie indivizilor să-şi descopere preocupări comune şi să schimbe recompense. Dar simpla anticipare a interacţiunii conduce şi ea la atracţie pentru celălalt. John Darley şi Ellen Berscheid (1967) au descoperit lucrul acesta furnizînd unor studente ce le serveau drept subiecţi informaţii ambigue despre o tînără. Într-una din condiţii, studentele erau anunţate că vor întîlni în scurt timp fata descrisă, în cealaltă condiţie nu se făcea un astfel de anunţ. Rezultatele au indicat că sudentele care anticipau interacţiunea manifestau mai multă simpatie pentru fata din textul informativ decît studentele din grupul al doilea. În aceeaşi categorie de studii trebuie inclus experimentul lui Berscheid, Graziano, Monson şi Dermer (1976). Aceşti cercetători îşi invitau subiecţii (masculi) să privească o înregistrare cu o fată despre care li spunea că urmează să-i întîlnească. Un alt grup de subiecţi ce urmăreau acelaşi scurt metraj era făcut să creadă că nu va întîlni niciodată persoana din film. În acord cu ipoteza anticipării interacţiunii, subiecţii din primul grup erau atraşi într-o măsură mai mare de fata filmată.

 S-a demonstrat, de asemenea, că simpla anticipare a interacţiunii ne face să-l percepem pe celălalt ca fiind simpatic şi compatibil, sporindu-ne şansele de a întreţine o relaţie recompensatoare. Acest fenomen are o valoare adaptativă. Fiecare din noi intră în relaţie cu parteneri pe care nu i-a ales el însuşi, dar cu care are nevoie să interacţioneze: colegii de clasă, bunicii, profesorii, colegii de birou, etc. Simpatia arătată acestora ameliorează relaţiile cu ei, contribuind astfel la resimţirea de către individ a unei stări de satisfacţie generală.

        c. Simpla expunere

 În mod obişnuit considerăm că expunerea repetată la un obiect ne plictiseşte şi ne face în cele din urmă să-l detestăm. Psihologii au demonstrat însă că lucrurile nu stau deloc aşa. Astăzi există peste 200 de experimente care dovedesc propietatea simplei expuneri de a amplifica atracţia. Robert Zajonc este cel care a realizat, în 1968, primul astfel de experiment.

 Zajonc a prezentat unor grupuri de subiecţi, studenţi la Universitatea din Michigan, presupuse cuvinte turceşti, ca nansoma, saricik, afworbu, iktitaf, biwojni, etc., şi a constatat că subiecţii manifestau preferinţă pentru cuvintele la care fuseseră expuşi cel mai frecvent. În 1970, pshologul social american a repetat acest studiu, folosind idiograme chinezeşti. Cu cît subiecţii săi vedeau mai des o anume idiogramă, cu atît erau mai înclinaţi să considere că ea semnifică ceva pozitiv. Aceeaşi simplă expunere este responsabilă pentru faptul că indivizii au tendinţa de a prefera iniţiala umelui lor altor litere ale alfabetului (Nuttin, 1985). De asemenea, literele frecvent folosite în limbaj, ca e sau a sunt apreciate pozitiv de studenţii francezi; ultima literă în ordinea preferinţelor acestor subiecţi este w, care apare foarte rar în franceză.
S-a demonstrat că avem tendinţa de a-i simpatiza mai mult pe cei ce ne sunt familiari. Într-un experiment incitant, Mita, Dermer şi Knight (1977) au fotografiat studente de la o unversitate americană (fotografie-bust) şi au prezentat apoi fiecăreia propria fotografie, precum şi imaginea în oglindă a ei. Întrebate care imagine le place mai mult, majoritatea tinerelor au indicat imaginea în oglindă, cea pe care se obişnuiseră să o vadă. Pe de altă parte, prietenele apropiate ale fetelor au preferat imaginea fotografică normală – cea la care erau expuse frecvent.
Un caz interesant, care confirmă ipoteza simplei expuneri, este alegerea unui oarecare Charles Johnson ca judecător la Curtea Supremă a Statelor Unite. Johnson (echivalentul românesc ar fi Ionescu) era un avocat mediocru, total necunoscut. Totuşi, el l-a învins uşor în alegeri pe un reputat procuror, Keith Callow. După aflarea rezultatului, cel din urmă a explicat simplu: “Din păcate, există incomparabil mai mulţi oameni care se numesc Johnson decât Callow”. Într-adevăr, cărţile telefonice ale metropolelor americane indică existenţa a mii de Charles Johnson. Puşi în situaţia de a alege între doi necunoscuţi, cei mai mulţi electori au preferat numele familiar.

       2. Rolul similarităţii
Pe măsură ce indivizii se cunosc unii pe alţii, apar anumiţi factori care hotărăsc dacă relaţia lor se va transforma sau nu în prietenie. Unul din aceşti factori este similaritatea. “Cine se aseamănă se adună” – spune psihologul naiv, ce pare bine informat asupra rolului similarităţii. Prietenii, perechile de îndrăgostiţi, soţii, au atitudini, credinţe şi valori comune. În cazul cuplurilor căsătorite, cu cît este mai mare similaritatea dintre cei doi parteneri, cu atît ei se declară mai fericiţi şi cu atît este mai puţin probabil să divorţeze. Astfel de studii corelaţionale formulează concluzii deosebit de clare. Dar dacă avem cunoştinţă despre relaţia cauzală, ne-am putea înşela asupra termenilor ei: similaritatea determină atracţia ori invers?
Pentru a discerne între cauză şi efect, trebuie să realizăm experimente. Să ne-o imaginăm pe Laura, o fată de 20 de ani, care discută la o petrecere cu Dan şi Eugen despre religie şi politică. Ea descoperă că are foarte multe opinii comune cu Dan şi foarte puţine cu Eugen. La urmă, fata se gîndeşte: “Dan e într-adevăr inteligent. Şi e atît de simpatic! Sper săl mai întîlnesc”. Donn Byrne (1971) a captat în experimentele sale esenţa trăirilor Laurei. Întrunul din primele sale studii (Byrne, 1961), el a aplicat subiecţilor un chestionar, cerîndu-le să aleagă pentru fiecare item un răspuns din şase posibile. Chestionarul cuprindea 26 de itemi de felul celui de mai jos:
23. Partide politice (alegeţi o afirmaţie).
– Sunt un susţinător înfocat al Partidului Democrat.
– Prefer Patidul Democrat
– Am o preferinţă slabă pentru Partidul Democrat.
– Am o preferinţă slabă pentru Partidul Republican.
– Prefer Partidul Republican.
– Sunt un susţinător înfocat al Partidului Republican.
După cîteva săptămîni, subiecţii-studenţi erau invitaţi să participe la un experiment despre care li se spunea că era destinat să determine gradul în care oamenii îşi pot forma impresii valide despre o persoană cunoscînd numai cîteva din atitudinile acesteia. Fiecare subiect primea o copie a unui chestionar completat cu cîteva săptămîni în urmă de o persoană pe care nu o cunoştea. De fapt, chestionarul era completat de experimentator, cu scopul de a controla riguros gradul de similaritate sau disimilaritate al opiniilor. Pentru jumătate din subiecţi persoana care completase chestionarul era similară, pentru cealaltă jumătate era disimilară.
Măsurile dependente erau luate pe patru itemi: subiecţilor li se cerea să aprecieze, cu ajutorul unor scale în şase puncte, inteligenţa persoanei în cauză, cunoaşterea pe care aceasta o avea asupra evenimentelor curente, moralitatea şi capacitatea sa de adaptare. La aceşti patru itemi se mai adăugau doi, care măsurau atracţia interpersonală: subiectul era întrebat dacă îl simpatizează sau nu pe cel ale cărui atitudini îi fuseseră aduse la cunoştinţă şi dacă i-ar place să-l aibă drept partener într-un viitor experiment.
Rezultatele acestui studiu sunt foarte clare: cea mai slabă apreciere asupra persoanei similare este mai bună decît cea mai înaltă apreciere a persoanei disimilare. Subiecţii simpatizează semnificativ mai mult pe cei similari decît pe cei disimilari. Donn Byrne a condus un program de cercetări extrem de vast asupra legăturii dintre similaritate şi atracţie; toate studiile realizate în această paradigmă au evidenţiat o relaţie de dependenţă directă. Theodore Newcomb a publicat în acelaşi an (1961) o carte în care descria o cercetare de teren confirmnd ipotezele lui Byrne. Subiecţii, studenţi în anul I la University of Michigan, au completat mai multe chestionare privitoare la atitudinile şi valorile lor. Primele chestionare au fost completate chiar înainte ca subiecţii să ajungă la universitate. În cursul primului semestru au fost măsurate atracţia interpersonală şi schimbarea de atitudine. Newcomb a constatat că în primele săptămîni atracţia a depins de proximitate. Totuşi, pe măsură ce trecea timpul, atracţia interpersonală nu mai putea fi prezisă cu exacttate decît pe baza similarităţii atitudinilor.
Un experiment rămas celebru în domeniul atracţiei interpersonale a fost cel realizat de Griffitt şi Veitch (1974). Studiul lor se remarcă prin aceea că pune subiecţii într-o situaţie excepţională: 13 tineri sunt plătiţi să rămînă 10 zile într-un adăpost anti-atomic. Camera avea dimensiunile de 4×8 metri, iar hrana şi apa le erau furnizate subiecţilor după normele Departamentului Apărării Civile.
Cu o zi înainte de a fi astfel izolaţi, subiecţii au fost examinaţi medical şi au completat un chestionar cu 44 de itemi. De asemenea, ei au completat teste sociometrice în ziua întîia, a cincea şi a noua. Fiecare indica pe trei din colegii săi cu care ar fi vrut să rămînă în adăpost şi trei cu care n-ar fi vrut. Cercetătorii au analizat datele, încercînd să stabilească în ce măsură subiecţii au atitudini asemănătoare celor pe care îi aleg. Concluzia suportată de date a fost că subiecţii erau similari cu cei pe care îi preferau şi disimilari cu cei pe care-i respingeau. Mai mult, persoana preferată în cel mai înalt grad de un subiect era mai similară acestuia decît cei situaţi pe locurile II şi III în ordinea preferinţelor. Aşadar, similaritatea opiniilor anterioare izolării s-a constituit într-un factor important al atracţiei în timpul celor 240 de ore petrecute în adăpostul anti-atomic. 

      3. Nevoia de complementaritate
Sociologul american Robert Winch a formulat în 1958 teoria nevoii de complementaritate în relaţiile interpersonale, opusă teoriei similarităţii. Winch susţinea că oamenii sunt atraşi de cei care le pot satisface nevoile – de pildă, o persoană dominantă îşi va alege un partener înclinat spre supunere.
        Cercetările ulterioare nu au confirmat această teorie decît într-o măsură extrem de redusă. S-au comparat nu numai atitudinile şi credinţele partenerilor din relaţiile de dragoste şi prietenie, dar şi vîrsta lor, rasa, nivelul economic, educaţia, înălţimea, inteligenţa, înfăţişarea fizică, opţiunea pro-tabac sau anti-tabac, etc. În privinţa tuturor acestor aspecte, similaritatea este mai importantă decît complementaritatea.
Totuşi, există cercetători care afirmă că studiile de psihologie înţeleg greşit conceptul de complementaritate într-o diadă. Complementaritatea nu apare în ceea ce priveşte măsurile globale ale caracteristicilor de personalitate (ca inteligenţa, onestitatea, etc.), ci ea adaptează nevoile specifice ale partenerilor, cele care sunt relevante pentru o relaţie. Lipetz şi colaboratorii săi (1970) au arătat că satisfacţia maritală este legată de complementaritatea nevoilor cotidiene ale soţilor, deşi nu corelează cu nevoilelor psihologice generale

      4. Reciprocitatea
Adesea, atracţia interpersonală urmează principiul reciprocităţii: îi simpatizăm pe cei care ne simpatizează şi îi antipatizăm pe cei care ne antipatizează. Un experiment al lui Dittes şi Kelley (1956), realizat în cîmpul teoretic al conformismului, atestă aceste observaţii. În cadrul unor discuţii de grup, cei doi autori îi fac pe subiecţi, prin intermediul unor evaluări scrise, să creadă că ceilalţi membri ai grupului îi simpatizează ori îi antipatizează. Aşa cum se prezisese, cei ce aveau convingerea că sunt agreaţi de grup se simţeau mai atraşi de acesta decît cei ce se ştiau respinşi. Evident, principiul acesta al reciprocităţii operează şi în relaţiile interpersonale, nu numai în relaţiile individului cu grupul. Bercheid şi Walster (1978) au demonstrat că sentimentul de iubire este stimulat de aflarea faptului că celălalt nutreşte sentimente pozitive faţă de noi. Subiecţii cărora li se spune că altă persoană îi admiră, resimt afecţiune pentru acea persoană. Berscheid şi colaboratorii săi (1969) au arătat chiar că indivizii îi plac mai mult pe cei care fac opt afirmaţii pozitive despre ei decît pe cei care fac şapte afirmaţii pozitive şi una negativă. De altminteri, acest rezultat este normal, căci informaţiile negative atîrnă mult mai mult decît cele pozitive; fiind mai puţin obişnuite, ele atrag într-o măsură mai mare atenţia. Psihologii sociali au evidenţiat că în multe cazuri comportamentul electoral este marcat de impresiile negative despre candidaţi şi mult mai puţin de cele pozitive.
       Reciprocitatea în relaţiile de atracţie este influenţată de o variabilă însemnată: stima de sine. Elaine Walster (1965) a evidenţiat această dependenţă pornind de la ideea că aprobarea celorlalţi este recompensatoare mai ales cînd individul a fost privat de aprobare socială. Ea a furnizat unor studente analize favorabile ori defavorabile efectuate după aplicarea unui test de personalitate. Apoi le-a cerut să evalueze cîteva din cunoştinţele lor; printre persoanele ce urmau a fi evaluate se găsea şi un complice al experimentatoarei, un băiat frumos şi spiritual, care purtase cu fiecare fată înaintea experimentului o conversaţie agreabilă şi ceruse fiecăreia o întîlnire. Fetele care primiseră caracterizarea negativă l-au apreciat pe complice mult mai pozitiv, căci ele aveau nevoie de aprobare socială. Putem explica astfel de ce tinerii se îndrăgostesc foarte repede după ce au fost respinşi de cineva. Dittes (1959) a obţinut date interesante cu privire la legătura dintre atracţie şi stima de sine. El a găsit că în cazul indivizilor cu stimă de sine ridicată atracţia pentru ceilalţi nu este afectată de acceptare sau respingere. Dimpotrivă, cei cu o slabă stimă de sine se simt foarte atraşi de grup cînd grupul îi acceptă şi urăsc grupul din tot sufletul cînd acesta îi respinge. Psihologul american a realizat experimente în care a folosit subiecţi cu diverse grade de stimă de stimă de sine. El îşi plasa subiecţii în condiţii agreabile, în care comportamentul grupului faţă de ei era pozitiv şi în condiţii frustrante, în care aprecierea grupului era vădit negativă.
       Pentru subiecţii cu o stimă de sine coborîtă, atracţia faţă de grup depindea de maniera în care se purta grupul, în vreme ce sentimentele celor cu o stimă de sine ridicată faţă de grup nu erau marcate de comportamentul grupului. Efectele reciprocităţii pot interacţiona cu natura situaţiei. Ipoteza cîştig – pierdere (gain – loss hypothesis; Aronson şi Linder, 1965) reliefează importanţa succesiunii secvenţelor de atracţie şi respingere: potrivit acestei ipoteze, oamenii au tendinţa de a-i simpatiza cel mai mult pe cei care i-au respins la început, dar care apoi au manifestat simpatie pentru ei, şi de a-i antipatiza cel mai mult pe cei care le-au arătat mai întîi simpatie, dar mai apoi i–au respins. Acest fenomen este curios, căci contrazice modelul întăririi: ne simţim mai puţin atraşi de cei care au manifestat în mod constant sentimente pozitive faţă de noi decît de cei care ni s-au arătat la început ostili pentru ca apoi să ne accepte. Aronson şi Linder au sugerat două explicaţii pentru acest fenomen. Prima dintre acestea are la bază ideea de reducere a anxietăţii. Respingerea provoacă anxietate, iar cînd ea se prechimbă în acceptare, anxietatea se reduce şi trăim plăcerea de a fi aprobaţi social. Pe de altă parte, este posibil să-i privim pe cei care ne simpatizează în mod constant ca nefiind capabili să facă deosebirea dintre ceea ce este merituos şi ceea ce nu este, iar aceasta micşorează valoarea consideraţiei pe care ne-o arată. Dimpotrivă, cei ce încep prin a ne antipatiza pentru ca apoi, pe măsură ce ajung să ne cunoască, să ne reevalueze, sunt oameni care înţeleg meritul şi aprecierea lor valorează mai mult.

     5. Atracţia fizică
Ce anume caută oamenii la partenerii lor într-o relaţie de dragoste? Cercetările de psihologie socială arată, în ciuda ideii că “frumuseţea trece”, că suntem cu toţii extrem de sensibili la înfăţişarea fizică a celorlalţi. În general, atractivitatea fizică a unei femei este un predictor mulţumitor pentru succesul ei în relaţiile cu sexul opus, în timp ce atractivitatea fizică a bărbatului marcheză într-o măsură mai redusă relaţiile lui cu femeile. Femeile valorizează şi alte calităţi ale bărbaţilor decît înfăţişarea (în special statusul socio-economic, caracterul, etc.).
Într-un studiu foarte complex, Elaine Hatfield (Walster) şi colaboratorii ei (1966) au organizat o serată pentru studenţii din anul I, care nu se cunoşteau între ei. Mai înainte, subiecţii (în număr de 752, jumătate fete, jumătate băieţi) au trecut teste de personalitate şi de aptitudini. Cercetătorii au alcătuit cupluri la întîmplare. La serată, tinerii au dansat şi au stat de vorbă timp de două ore şi jumătate. La sfîrşit, ei au completat un chestionar, prin intermediul căruia cercetătorii încercau să afle în ce măsură un anumit tip de personalitate ori anumite aptitudini pot prezice atracţia. Au mai mult succes extravertiţii sau cei cu o stimă de sine ridicată sau cei foarte puţin anxioşi? Autorii studiului n-au putut pune în evidenţă decît un factor ce a marcat în mod constant aprecierile pe care fiecare membru al unei perechi le făcea asupra celuilalt membru: atractivitatea fizică. Cu cît o fată era mai frumoasă, cu atît era apreciată mai pozitiv de partenerul ei şi cu atît mai mult acesta dorea să o întîlnească din nou. Aceeaşi observaţie a fost valabilă şi în cazul băieţilor.

       6. Cine este atractiv?
Atractivitatea fizică nu este o calitate obiectivă, ca înălţimea, de pildă. De fapt, atractivitatea este ceea ce indivizii dintr-o anume epocă şi dintr-un anume loc găsesc atractiv. De aceea, standardele de apreciere a atractivităţii cunosc o largă variaţie.
Totuşi, există într-o anumită măsură un acord universal. În general, trăsăturile feţei şi măsurile corpului considerate atractive nu se depărtează foarte mult de medie. Percepem nasurile ori picioarele care nu sunt exagerat de mari ori exagerat de mici ca atractive. Studii foarte minuţioase au demonstrat că măsurile medii sunt realmente atractive.
Aprecierea atractiviăţii depinde în bună măsură de standardul de comparaţie. Într-un articol intitulat “Cînd frumuseţea devine o problemă socială”, Douglas Kenrick şi Sara Gutierres (1980) au pus în evidenţă maniera în care standardele personale de apreciere a atractivităţii fizice pot fi influenţate de mass-media. “În multe cazuri, scriu aceşti autori, mass-media sugerează că numai indivizii foarte frumoşi sunt potriviţi ca parteneri într-o relaţie de dragoste. De aceea, apare un raport de proporţionalitate inversă între expunerea la mass-media şi măsura în care standardele de apreciere a atractivitţii partenerului din viaţa de zi cu zi sunt realiste”. Unul din experimentele lor se desfăşura în sufrageriile căminelor sudenţeşti de la Montana State University. Studenţii priveau la televizor un serial foarte popular, în care apăreau ca personaje principale trei actriţe extrem de frumoase. Un complice al experimentatorului îi aborda, într-o pauză de publicitate, cu următoarele explicaţii: “Un prieten de-al meu vine săptămîna aceasta în oraş şi aş vrea să-i fac cunoştinţă cu o fată. Ezit totuşi, căci nu ştiu dacă fata e destul de frumoasă. M-am hotărît să fac o mică anchetă, aşa că vă rog pe voi să-mi spuneţi cum o găsiţi”. Complicele le arăta studenţilor fotografia unei fete de o frumuseţe medie. Rezultatele indică faptul că cei expuşi la modelele foarte atractive evaluau fata din fotografie ca fiind mai puţin frumoasă decît cei ce priveau un film fără actriţe frumoase. Autorii au numit acest efect de contrast “factorul Farrah” după actriţa Farrah Fawcett-Majors.
Şi experimentele de laborator au confirmat acest efect. Bărbaţii care privesc prezentări de modă feminină îşi evaluează soţiile ca fiind mai puţin atractive. Dolf Zillmann a arătat că expunerea repetată la filme pornografice determină scăderea satisfacţiei maritale. Autopercepţiile ascultă şi ele de efectul de constrast: după ce au fost expuşi la o persoană foarte atractivă de acelaşi sex, indivizii se evaluează pe ei înşişi ca fiind mai puţin atrăgători decît după expunerea la o persoană medie din punctul de vedere al atractivităţii.

       7. Fenomenul potrivirii
Conform distribuţiei normale, indivizii foarte atractivi din punct de vedere fizic reprezintă numai un segment al populaţiei. De aceea, nu toţi bărbaţii pot avea drept prietene femei frumoase, după cum numai puţine femei se întîlnesc cu bărbaţi foarte atractivi fizic.
Bernard Murstein, un psiholog cunoscut în domeniul atracţiei interpersonale şi al dragostei a cercetat fenomenul potrivirii, arătînd că indivizii îşi caută parteneri la fel de atractivi ca şi ei înşişi. Există numeroase studii care pun în evidenţă corespondenţa dintre atractivitatea soţului şi aceea a soţiei sau dintre atractivitatea partenerilor într-o relaţie amoroasă premaritală. Ne simţim atraşi şi ne căsătorim cu cei ce au acelaşi nivel de inteligenţă şi de atractivitate fizică.
Experimentele realizate asupra fenomenului potrivirii au demonstrat tendinţa subiecţilor de a alege parteneri care li se potrivesc din punctul de vedere al atractivităţii. Pe de altă parte, Gregory White (1980) a arătat că o bună potrivire garantează de obicei calitatea şi durata relaţiei. El a constatat după nouă luni de la ancheta sa, că cei apropiaţi ca atractivitate erau mai îndrăgostiţi decît înainte. Desigur, există cupluri care nu sunt foarte potrivite din punctul de vedere al înfăţişării, şi care sunt totuşi fericite. În astfel de cazuri, echilibrul se perpetuează prin faptul că partenerul mai puţin atractiv fizic poate compensa aceasta cu alte calităţi.