,

Etica în Antichitate

Etica în Antichitate

    În perioada dimre mileniile al XII-lea şi al X-lea î.Hr. , stilurile de vială ale oamenilor din Orientul Apropiat antic au început să se schimbe, trecând de la o existentă migratoare sau traiul în peşteri Ia convietuirea în comunităţi stabile. În aceste împrejurări noi, oamenii şi-au produs propria hrană, şi-au însuşit meşteşugul olăritului şi al construirii unor locuinte permanente, trecând apoi de la cătune şi târguri la oraşe mari şi organizatii de tip oraş-stat. La sfârşitul mileniului al IV-lea î.Hr. , cele două mari civilizatii riverane, Mesopotamia şi Egipt, inventaseră şi utilizau deja scrierea.

Etica în Mesopotamia antică

    Deşi expunerea principiilor etice ca atare nu a reprezentat o preocupare primordială în Orientul Apropiat antic, din documente comerciale, coduri de legi, sentinle, poveşti cu eroi şi mituri se pot distinge concepte de valoare. O mare parte a primelor texte cunoscute din Mesopotamia se referă la schimburile comerciale şi sunt un fel de “liste” privind vânzări de terenuri şi contracte sau explicând cum cutare a oferit un animal spre sacrificare cutărui templu, unde a fost primit de către cutare preot. Cele mai multe texte recuperate datează de la inceputul mileniului al II -lea î. Hr., dar atestări mai timpurii, cele mai vechi datând de la sfârşitul mileniului al IV-lea î.Hr. , ne indică faptul că societăţile situate pe văile Tigrului şi Eufratului erau organizate pe baze birocratice.

Textele şi codurile de legi mesopotamiene reflectă cadrele guvernării monarhice şi ale templului-stat, ilustrând unirea Bisericii cu statul pentru a controla pământul şi populatia. Granitele teritoriale atestau identitatea catătenilor. Oraşele erau pline de temple închinate diferitor zeităţi, dar fiecare oraş-stat avea propria zeitate protectoare căreia îi apartinea pământul. Stăpânul locurilor, în calitate de administrator personal al zeului, controla proprietatea divină. Oamenii erau sortiţi să fie în serviciul zeilor pentru a le uşura existenţa – notiune menţionată expres în creatia epică babiloniană Enuma elish. Templul funcţiona într-un mod foarte similar cu o primărie modernă, fiind centrul care administra dreptatea. Violările codurilor divine erau interpretate ca jigniri aduse zeilor. Cazurile erau audiate la poarta templului, însă, când martorilor sau oponenţilor li se cerea să jure în numele zeului, cazul era mutat în incinta templului.

    În ciuda controlului asupra pământului exercitat de templul-stat, au avut loc secularizarea şi privatizarea proprietătii. Diferite clase sociale au fost recunoscute, iar economia locală se baza, în mare parte, pe munca sclavilor. Majoritatea sclavilor proveneau din cuceriri, altii erau băştinaşi care îşi pierduseră proprietătile. Astfel de indivizi deveneau bunuri care puteau fi cumpărate şi vândute, lăsate prin testament urmaşilor sau cedate.

    Se spune că unul dintre primii monarhi ai Sumerului antic, Ghilgameş, rege al Urukului în mileniul al III-lea î. Hr., devenit legendar după moarte, s-a născut din uniunea dintre un înalt preot şi zeita Ninsun. Epopeea vietii lui dezvăluie multe dintre valorile Sumerului antic.
În legenda care l-a portretizat ca erou semidivin, a fost prezentat ca un tiran brutal care nu respecta drepturile omului şi care, in virtutea rangului şi a puterii sale, căuta înţelesul vietii în puterea neînfrânată cu care teroriza bărbaţii şi poseda fecioarele înainte de căsătorie. Când poporul s-a plâns zeilor, aceştia i-au creat un tovarăş pe nume Enkidu, iar comportamentul antisocial al lui Ghilgameş s-a modificat. În loc să-şi folosească autoritatea şi puterea împotriva propriîlor supuşi, Ghilgameş şi-a canalizat energiile înfăptuind isprăvi eroice, printre care cucerirea unor teritorii dincolo de Uruk. Acest sistem de valori a început să se clatine în momentul în care Enkidu şi Ghilgameş au pătruns în locuri sacre aducând ofense zeilor. Enkidu a fost condamnat la moarte, iar Ghilgameş a devenit, astfel, conştient de statutul său de muritor. Convins de validitatea unei etici bazate pe forţă şi autoritate, el s-a hotărât să învingă moartea. Pornit în misiunea sa, a făcut popas la o cârciumă, unde hangița l-a avertizat cu privire la nebunia căutării sale, sugerându-i un sistem de valori diferit:

O, Ghilgameş. unde rătăceşti la voia întâmplării?
Viata veşnică, pe care o urmăreşti. n-o vei afla.
Când zeii au făurit omenirea
Viata Veşnică au păscrat-o pentru ei.
Tu, Ghilgameş. deci. cată să-ți îndesrulezi pântecele,
bucură-te şi te veseleşte;
fiece zi să fie o sărbătoare,
pune-ți veşminte frumoase,
împodobeşte-ți părul, spală-te bine cu apă;
ia aminte la copilul care te ţine de mână,
iubita să găsească la pieprul tău plăcere:
iată ce se cuvine muritorilor.

    Ghilgameş nu a luat-o în seamă. Un sistem etic desprins din conştientizarea propriei mortalități şi care propunea trăirea vietii în tovărăşie, iubire şi plăceri nu coincidea cu telul său. În cele din urmă, s-a întâlnit cu strămoşul său, Utnapiştim, care salvase viețuitoarele de la potop şi care, spre deosebire de corespondentul său biblic, Noe, primise nemurirea de la zei. Ghilgameş a fost instruit cu privire la efemeritatea vietii şi realizărilor oamenilor şi a aflat că, în ciuda puterii sale de rege semidivin, el va muri în cele din urmă, ca toți muritorii de rând. În compensatie, Utnapiştim l-a trimis în căutarea unei plante magice care creştea pe fundul mării şi care, odată mâncată, “ar transforma un bătrân într-un om tânăr”. Ghilgameş a obținut planta cu puteri regeneratoare, dar a hotărât să nu o mănânce pe loc. În timp ce Ghilgameş se scălda, planta a fost mâncată de un şarpe, fapt care explică de ce şerpii îşi schimbă pielea cu una nouă, în timp ce oamenii sunt sortiți să se zbârcească şi să îmbătrânească. Ghilgameş s-a întors în Uruk pentru a se încorona rege, păstor al poporului său şi fondator al vechii cetăti.
Legenda lui Ghilgameş, cunoscută în întregul Orient Apropiat antic, prezintă, printre aventurile monarhului, un comentariu cu privire la căutarea sensului vietii. Dacă o etică ce ignora drepturile celorlalti sau care îşi epuiza fortele prin fapte eroice eşua atunci când era pusă în practică de către un rege semidivin, ea ar duce, evident, la un eşec şi pentru oamenii de rând. Nu era acceptată nici măcar simpla bucurie zilnică, hedonistă de a trăi şi de a iubi, recomandată de hangită. Dacă nici nemurirea şi nici secretul tineretii nu puteau fi atinse de om şi doar moartea îl aştepta, cum ar trebui să trăiască acesta? Principiile etice care au dat sens şi scop vietii lui Ghilgameş nu au fost mentionate, ci sugerate. A construit zidurile Urukului care apărau poporul. A restaurat templele lui Anu, zeul protector al oraşului, care aducea binecuvântare divină poporului, precum şi pe cele ale lui lştar, zeita iubirii şi a fertilitătii, care încuraja relatiile amiabile şi fecunditatea recoltelor, a păsărilor, vitelor şi familiilor. Cu alte cuvinte, şi-a îndeplinit responsabilitătile induse de obligatia divină de rege al poporului şi al bunurilor divine. Etica ce reiese din această legendă este bine-cunoscuta etică a muncii – împlinirea destinului prin achitarea de responsabilităţi. Fiecare cititor a fost încurajat, implicit, să-şi construiască propriile ziduri ale Urukului.

 Codul de legi al regelui semit Lipit-Iştar al oraşului Isin, elaborat la începutul secolului al XIX-lea î.Hr., este unul dintre primele decrete regale recuperate de arheologi. Prologurile acestor coduri sunt asemănătoare prin faptul că fiecare suveran îşi declara numirea divină în functie, unind astfel regulile pământeşti cu dorinta divină. Lipit-Iştar pretindea că a fost ales de zeul cerului, Anu, şi de zeul vântului şi al furtunii, Enlil, să asigure dreptatea în acele locuri, să răspundă plângerilor, să elimine ostilitălile şi insureetia armată şi să aducă pacea sumerienilor şi akkadienilor. Imnurile regale slăveau pacea. Atentia acordată dreptului familiei reflectă preocuparea pentru valorile familiei şi stabilitate prin oferirea de indicaţii cu privire la drepturile asupra proprietăţii şi la moştenire, la copiii născuţi de sotia sau soţiile legale, de sclave sau de prostituate. Nu era recunoscută egalitatea între indivizi sau aceea între sexe. Unii bărbaţi şi unele femei erau moşieri prosperi, altii erau sclavi care puteau fi cumpăraţi sau vânduti, deşi libertatea putea fi câştigată. Alte legi priveau etica afacerilor. Lipit-Iştar ne apare ca un rege care a redus datoriile, a fixat controale pentru a preveni nedreptatea socială şi a încercat să limiteze averile particulare. Într-un epilog, regele se laudă că a eliminat ostilităţile, rebeliunea, plângerile şi că a stabilit dreptatea şi adevărul în regatul său.

      Cel mai faimos cod de legi mesopotamian, Codul lui Hammurabi al Babilonului (1728-1646 î.Hr.), reflectă mare parte din conţinutul codurilor precedente. Hammurabi a fost ales de zei pentru a asigura bunăstarea supuşilor săi cu dreptate şi prin eliminarea răului şi a vicleniei, astfel încât “cel puternic să nu-l asuprească pe cel slab”. Dreptatea, care însemna “lucrul drept”, se referea în primul rând Ia dreptatea în sens economic (Saggs, 1962, pp . 198 şi urm.) şi multe legi priveau proprietatea, actiunea în justiţie, practica comercială şi contractele. Justiţia făcea distinctie între clase sociale şi membrii unei familii. Pentru injuriile aduse membrilor aristocraţiei se aplica lex talionis (legea talionului). Pentru injuriile aduse oamenilor de rând şi sclavilor se aplicau doar amenzi, iar in cazul sclavilor, amenda era plătită stăpânului ca recompensă pentru daune aduse proprietăţii. Legea familiei stabilea întâietatea tatălui. Dacă un membru al aristocraţiei întâmpina dificultăţi financiare, îşi putea vinde soția sau copiii ca sclavi pe o perioadă de patru ani. Luarea în căsătorie a unei soţii fără contract nu avea bază legală. Violarea unei fecioare de rang aristocratic promise deja se sfârşea cu moartea violatorului. Soţiile acuzare de infidelitate erau aruncate într-un râu în care se presupunea că zeul acestuia le va decide nevinovăţia sau vinovăţia. Acuzatiile false erau pedepsite aspru, iar cine făcea pe nedrept acuzaţia de crimă era osândit la moarte. Comportamentul neglijent sau ineficient se solda cu plata daunelor, însă un chirurg care opera cu un bisturiu de bronz un pacient de rang înalt cauzându-i moartea sau care, operându-l la ochi, îi cauza orbirea era pedepsit prin tăierea mâinii. Dacă operaţia reuşea, medicul era plătit cu zece bani de argint. Dacă pacientul era sclav, medicul trebuia să dea un alt sclav în locul celui mort, iar pentru pierderea unui ochi, trebuia să-i plătească stăpânului jumătate din valoarea sclavului. Dacă sclavul se vindeca, medicul primea doi bani de argint. Dacă un bărbat o lovea pe fiica însărcinată a unui om de rând, provocându-i pierderea sarcinii, el trebuia să plătească zece bani de argint pentru pierderea sarcinii. Dacă lovitura cauza moartea femeii era ucisă fiica atacatorului. Dacă femeia era de rang inferior sau sclavă, criminalul trebuia să plătească o amendă. Legea îl favoriza pe bărbat faţă de femeie şi pe aristocrat faţă de omul de rând sau de sclav.

Etica în Egiptul antic

        În timp ce, în Mesopotamia, modelele etice prindeau contur, un accent etic apărea şi în Egipt. La baza eticii egiptene se afla ma ‘at, cuvânt care semnifica dreptate, echilibru, normă, ordine, adevăr, acţiune dreaptă şi corectă, toate stabilite de la începuturi de către zei şi garantate acum de faraoni. Începând cu dinastia a V-a (cea 2450-2300 î.Hr.), funcţionarii publici numiţi de rege pentru a se ocupa de problemele legale erau numiti “preoti ai ma ‘at-ului” (Morenz, 1 973, pp. 12 şi urm.). Nu au fost recuperate coduri de legi care să definească ma ‘at, iar conceptul pare să fi funcționat ca valoare de bază a conduitei şi raţiunii morale.

Este clar că au existat reglementări uzuale care aveau la bază ma ‘at şi care, din când în când, puteau fi ridicate la rangul de edicte faraonice. Dreptatea şi adevărul nu erau concepte vagi, ci trebuiau aplicate în viata de zi cu zi. În tribunale, magistratii trebuiau să manifeste ma ‘at în ceea ce spuneau şi prin modul în care rezolvau cazurile (Morenz, 1973, p. 125). Egiptenii trebuie să acţioneze în deplină armonie cu ma ‘at-ul, nu în sensul unor precepte legale, ci mai curând în linii mari şi în mod arbitrar, deşi mai târziu s-a manifestat tendinţa de conformare la reguli (Wilson, 1 958). Normele etice care susţineau ma ‘at-ul erau predate în şcolile de scribi, de către cărturari. S-au descoperit aforisme, maxime şi sfaturi copiate de ucenici, unele datând din jurul anului 2000 î.Hr. , ceea ce subliniază importanţa respectării preceptelor pentru obţinerea succesului în afaceri, guvernare, functii administrative şi de stat. Respectarea normelor etice se făcea din motive esential practice: ignorarea lor atrăgea după sine eşecul acestora, iar încălcarea lor – pedeapsa şi dezastrul social (Larue, 1988, pp. 70-73). Ucenicii erau încurajaţi să se căsătorească. Unitatea socială de bază era familia, alcătuită din tată, una sau mai multe soţii şi copiii lor. Căsătoriile incestuoase erau considerate fireşti. Proprietatea era moştenită de către familie, iar când murea mama, tatăl risca să piardă, deoarece fiica sa obţinea controlul asupra proprietăţii. Pentru a evita înstrăinarea proprietăţii, nu puţine erau cazurile când tatăl se căsătorea cu fiica sa ori fratele cu sora lui. Fără îndoială că multe dintre aceste uniuni erau aranjamente formale, cu simplul scop de a proteja proprietatea; este discutabil dacă aceste căsătorii se realîzau sau nu şi din punct de vedere sexual. Termenul “soţie-soră” este menţionat adesea în inscripţii şi este posibil ca unele dintre aceste căsătorii incestuoase să manifeste iubire adevărată şi afecţiune între fraţi. “Zeii Osiris şi Set s-au căsătorit cu surorile lor Isis, respectiv Neftis. Din uniunile lor au rezultat Horus, respectiv Anubis; ca urmare, zeii au sancţionat căsătoriile între frati şi surori – dar fără îndoială, acestea au existat la începuturi în Egipt (Budge, 1 977, p. 23). Manchep White precizează că “pentru a proteja puritatea succesiunii, era indicat ca regele să procreeze cât mai multi copii cu putinţă, prin ceea ce se numeşte uniune interzisă. De aceea se întâmpla adeseori ca el să se căsătorească cu propriile-i fiice” (1970, p. 15). În ceea ce priveşte căsătoriile neincestuoase, ucenicii erau sfătuiti să aleagă cu grijă o sotie pe care să o hrănească, să îi asigure îmbrăcăminte şi bijuterii care să o multumească, deoarece ea le oferea copii, mai ales fii care urmau să preia atributiile tatălui şi să ducă mai departe numele familiei. Sotul era avertizat să evite disputele juridice cu sotia sa, precum şi soţiile altor bărbati. Datorită legii asupra moştenirii, femeile egiptene se bucurau de un statut şi de o libertate care le erau refuzate femeilor din alte părţi ale Orientului Apropiat. Era descurajată nerespectarea autorităţii parentale. Un fiu trebuia să fie umil, dispus să accepte sfaturi, să evite actele necinstite şi frauduloase şi să aibă un comportament decent. Conform spuselor înţeleptului vizir Ptah-hotep (secolul al XXV-lea î.Hr.), neascultarea filială putea fi cauza renegării fiului. Înţeleptul învăţător, Amen-em-opet (secolul al XIV-lea î.Hr.) a predicat împotriva dorintei avide de putere şi a acumulării de avere prin jaf, fraudă sau înşelătorie în afaceri, i-a îndemnat pe ucenicii lui să gândească înainte de a deschide gura şi i-a avertizat cu privire la asocierea cu persoane aducătoare de necazuri. Idealul său era bărbatul temperat care săvârşea fapte bune şi acte caritabile, care nu îşi bătea joc de persoanele cu infirmităti fizice sau de cei în vârstă, care ajuta un bătrân beat in loc să-l lovească şi care, apostrofat fiind de către un vârstnic, accepta calm insultele.

        Unele dimensiuni ale eticii egiptene sunt legate de credinta lor în viata de apoi. “Nici o altă natiune a lumii antice nu a fost mai hotărâtă să învingă moartea şi să câştige viata veşnică” (Lichtheim, 1 975, 1, p. 119). Se proceda la conservarea corpului şi folosirea magiei în combinaţie cu un concept de ratiune etică. Capitolul 1 25 din Cartea Morților cuprinde o confesiune negativă în care defunctul recită dinaintea unui juriu alcătuit din 42 de judecători divini o listă de 42 de păcate necomise. Greşelile includeau comportamentul urât fată de persoane şi animale, blasfemia, jaful, calomnierea de către un servitor a stăpânului său, cauzându-i suferintă, crima, sexul ilicit sau masturbarea, înşelătoria ş.a.m.d. Protestul se încheie cu repetarea afirmatiei : “Sunt pur!”. Într-o altă declaratie făcută în Holul Ma ‘at-ului, defunctul pretinde că a dat pâine flămândului, apă însetatului, haine celui dezbrăcat şi a asigurat transportul pe apă al celui fără barcă (Budge, 1913, p. 587). Evident, una dintre cele mai puternice motivatii pentru respectarea valorilor sociale acceptate era teama de judecata de apoi.

       Interzicerea cruzimii asupra animalelor, un principiu etic neobişnuit în lumea antică, are la bază credinţa egipteană că atunci când Ptah, zeul creator al Memphisului, a dat viaţă fiintelor prin cuvântul său, toate creaturile au devenit manifestarea divinului. Toate acestea, inclusiv ceilalţi zei, erau proiectii ale lui Ptah. Astfel, egiptenii îşi imaginau că toate creaturile lumii lăudau soarele care răsărea in fiecare zi, la fel cum făcea fiecare egiptean în parte. Mai mult, unii zei luau chip de animal. De exemplu, Thoth putea fi babuin sau ibis, animalul sacru al zeiţei Bast era pisica, Tauret era zeita-hipopotam, Sebek era crocodil ş. a.m.d. Lista animalelor sacre era lungă, incluzând vulturul, rândunica, broasca-testoasă, scorpionul, şarpele ş.a.m.d. În ciuda respectului şi a veneratiei pe care le manifestau fată de aceste creaturi (unele erau mumificate), egiptenii nu ezitau să le folosească drept hrană. Dar pentru că animalele erau pretioase, iar egiptenii venerau viata, era de aşteptat ca oamenii să trateze şi alte creaturi cu respect, iar în cazul animalelor domestice, cu bunătate, deoarece comportamentul fată de animale era inclus printre actiunile care urmau să fie judecate în viata de apoi.

       Desigur, unii erau sceptici in privinta vietii de apoi promise. La petrecerile date de egipteni, atmosfera era întreţinută, în parte, de un harpist care încuraja oaspeții “să se dedea plăcerii, deoarece nu aveau nici o siguranță că sârguinta pe pământ le va aduce fericirea veşnică” (Wilson, 1958, p. 467). Harpistul spunea că mormintele piramidale ale divinilor faraoni şi ale nobililor lor fuseseră profanate, şi era ca şi cum nici nu ar fi existat vreodată. El preciza că nimeni nu se întorsese vreodată din mormânt pentru a-i asigura pe cei vii de existenta nemuririi. Asemenea hangitei care îl sfătuise pe Ghilgameş, harpistul îi sfătuia pe cei care il ascultau:

Urmează-ti dorintele în toată viaţa ta,

Capul să ţi-I impodobeşti cu mirt şi veşminte alese să porţi …

Caută să-ţi împlineşti plăcerea şi vrerile,

Grijeşte-ţi de nevoile lumeşti după cum inima îţi porunceşte,

Până in ziua hărăzită morţii.

       El mai adaugă că nimeni nu-şi ia bunurile cu sine, că doliul şi bocitul nu vor aduce pe nimeni din mormânt, de unde nu există cale de întoarcere.

       În ceea ce priveşte lumea din afara granitelor Egiptului, notiunile pe care le aveau egiptenii cu privire la propria superioritate erau evidente. Ei se considerau oameni diferiti de zei şi superiori animalelor. Termenul ” străin” sugera o categorie inferioară celei pe care egiptenii o considerau a fi categoria umană, deoarece, conform gândirii egiptene, influenta străină era responsabilă de dezbinarea socială. În unele scrieri, străinii care locuiau departe de bogătia Nilului şi de normalitatea vietii din Egipt (ma ‘at) erau incluşi în categoria animalelor. Totuşi, dacă un străin dorea să se stabilească în Egipt, atunci acea persoană intra în rândul oamenilor.

Etica în Scripturile evreieşti

     Când evreii au intrat în Canaan, probabil la sfârşitul secolului al XIII-lea î. Hr. , regiunea se afla sub controlul monarhiilor locale care plăteau tribut Egiptului. Conform legendei biblice, regatul evreiesc, ca şi cel al Mesopotamiei, a fost instaurat în secolul al X-lea î.Hr. prin alegere divină de către zeul evreu Iahve. Saul a fost uns rege, apoi respins (1 Regi 10, 17-25 ; 13, 1 3-14). A fost ales David, care a instaurat linia iudaică de conducători (1 Regi 16, 1-13 ; 2 Regi 7,5-17). Regele era protectorul regatului lui Iahve (1 Regi 8,20), păstor al poporului său (2 Regi 5,2 ; 4 Regi Il, 17), participant la unele rituri (3 Regi 3,4 ; 8,62 etc.), iar uneori era implicat în procesele judiciare (2 Regi 12,1-6), dar nu era întru totul deasupra legii (2 Regi 12,7-14; 1 Regi 21).

Legea biblică reflectă motive regăsite în legislatia mesopotamiană. Legile lui Iahve i-au fost dezvăluite alesului său, Moise, în timpul unei întâlniri personale pe Muntele Sinai (Horeb). Tora – o compilatie de recomandări (unele imprumutate, altele originale) – a fost elaborată între secolele al X-lea şi al V-lea î.Hr. Asemenea legii mesopotamiene, aceasta a oferit credincioşilor săi o identitate ca popor ales, legat de zeitatea sa printr-o relaţie caracterizată prin angajament solemn şi legalitate (Deut. 14,2). Chiar şi după secolul al VI-lea î.Hr. , când Iahve apărea ca un zeu universal, nu doar local, evreii au reţinut un particularism în expresia universalistă (Isaia 40-55). Semnul legământului, circumcizia, era destinat exclusiv bărbaţilor, iar necircumciderea sau orice încercare de a ascunde semnul era echivalentă cu abandonarea acestuia ( 1 Mac. 1, 15). Scopul legii era sedeq, interpretat de obicei prin ” dreptate” sau “virtute”, şi insemna “calea cea dreaptă” sau ceea ce este normal. În Deuteronom (16,20) stă scris: Sedeq, sedeq, vei trăi şi vei moşteni pământul pe care Iahve, Domnul Dumnezeul tău, ti-I dă. Sedeq este exprimat în legea biblică atât sub formă cazuistică (jurisprudenţă), cât şi apodictică (obligatie). Când legea a fost consfintită ca fiind aplicabilă în toate timpurile şi tuturor generaţiilor, a luat forma obligatorie şi inflexibilll a unei “etici bazate pe cartea legii”. Relatia dintre zeitate şi popor avea la bază principiul do ut des (iti dau ca să-mi dai), prin care Iahve a promis binecuvântarea pe măsura respectării legilor sale, de la mâncare, haine adecvate şi practici sexuale până la ofrande şi acte rituale. Cu alte cuvinte, obedienta atrăgea după sine răsplata, nesupunerea atrăgea pedeapsa, aşa încât atunci când un individ sau un grup se aflau în suferinţă sau se confruntau cu o pierdere, aceasta putea fi atribuită unui comportament neetic (Deut. 7, 12-14 : 28). Coeziunea familiei a produs un concept numit “personalitate comună” (Robinson, 1936). Răul produs intr-o generatie putea fi pedepsit in cadrul alteia (Deut. 5 ,9). Astfel, un strămoş imoral putea scăpa de pedeapsă, iar un urmaş bun putea avea ghinion. Această credinţă, care reflecta absenta unui simt al individualismului, a fost contestată in lezechiel, unde fiecare persoană era răspunzătoare pentru răul comis (Iez. 1 8). Relaţia dintre păcat şi pedeapsă a fost contestată in cartea lui Iov. Eroul, un ins onest, care respecta cu fidelitate toate regulile, a avut de suferit nu din cauza unui păcat personal, ci din pricina unui pariu făcut in Rai. Pentru că Iov nu putea şti motivul nefericirii sale şi pentru că teoriile tradiţionale nu au oferit o explicaţie pentru situatia sa, au apărut întrebări cu privire la modul adecvat de a trăi. Răspunsul oferit de povestea lui Iov a fost că individul ar trebui, desigur, să respecte regulile indiferent de consecinţe.

    Un răspuns diferit a fost dat în textele Ecclesiastului. Acestea reflectă teme familiare din Ghilgameş şi cântecele harpistului din Egipt. Autorul, imitându-l pe Solomon, îşi asumă titlul de Qoheleth (învăţător). Viaţa este deşertăciune – aşa îşi începe el jeluirea. În virtutea statutului, a bogăţiei şi puterii sale (asemenea lui Solomon), el îşi putea satisface orice capriciu, de la plăceri spirituale la plăceri trupeşti (vin, femei şi cântec), de la acumularea de bogăţii şi investirea în proiecte de constructii până la nebunie şi pierderea ratiunii. Toate acestea erau lipsite de semnificatie. Într-adevăr, soarta oamenilor, fie ei înţelepţi sau lipsiţi de judecată, fie buni sau răi, era percepută ca nefiind deloc diferită de cea a altor creaturi (Eccl. 2, 14-16 ; 3,18-21 ; 7,15 ; 8,8). Sensul vietii a rămas un mister (Eccl. 8,17). Aşadar cum ar trebui să trăiască oamenii ? Qoheleth recomandă accepcarea destinului care le este hărăzit şi, asemenea hangitei din legenda lui Ghilgameş , îşi sfătuieşte discipolii:

     Du-te, dar, de mănâncă-ti păinea cu bucurie şi bea-ti cu inimă bună vinul, căci de mult a gâsit Dumnezeu plăcere în ce faci tu acum. Hainele să-ti fie albe, în orice vreme, şi untdelemnul să nu-ti lipseascl de pe cap! Gustă viata cu nevasta, pe care o iubeşti în tot timpul vietii tale deşarte, pe care ti-a dat-o Dumnezeu sub soare, în această vreme trecătoare; căci aceasta îţi este partea în viaţă, în mijlocul trudei cu care te osteneşti sub soare. Tot ce găseşte mâna ta să facl, tl cu toată puterea ta! Căci în locuinţa morţilor în care mergi nu este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici intelepciune (Eccl. 9,7-10).

   Etica lui Qoheleth sugerează o abordare a vietii de tipul “trăieşte clipa!” . Spre deosebire de egipteni, el nu crede în judecata de apoi. Viata aceasta este tot ce ni s-a dat. Esenţa învățăturii sale a rămas etica muncii, însă nu a fost omisă nici semnificatia unei vieti responsabile care trebuie trăită in veselie. Unele lucruri sunt mai bune decit altele: înţelepciunea este preferatll prostiei, decenta – indecenţei, viata – morţii, insă, când survine moartea, tot ceea ce omul a ales este lipsit de semnificatie. Învăţăturile evreieşti (Pilde) recunosc două clase de bărbaţi: pe de o parte, cei intelepti care respectă legea divină, sunt buni cetăţeni, discreti, prudenti, demni de incredere, cinstiti, blajini, umili, supuşi, harnici şi imparţiali in judecată; iar pe de altă parte, cei răi, lipsiţi de judecati şi care ignoră legea. Femeile sunt împărţite in două clase: cele bune, care sunt soţii ideale, preocupate în special de bunăstarea familiei şi a sotului, care muncesc din greu să tină căminul şi sunt negustorese iscusite (Pilde 31, 10-31); şi cele rele, aventuriere lascive care reprezintă lipsa de ratiune şi dezastrul (Pilde 7,6-27; 9,13-18). Motivul pentru care invăţătura era demnă de urmat este acela că o cale duce la succes, iar cealaltă, la eşec şi necaz. Deşi în Ieşirea (12,49) se spune: “0 lege să fie şi pentru băştinaş şi pentru strâinul ce se va aşeza la voi!”, diferentele existau. Cetâţenii erau diferiţi de sclavi, cei pribegi de străinii rezidenţi, precum şi bărbaţii de femei. Societatea îşi manifesta grija pentru orfani, văduve şi pentru cei aflati în pribegie (Deut. 10,18-19). Evreii ajunşi în sclavie erau eliberati după şase ani şi trataţi cu generozitate (Deut. 15, 12-18). Căsătoriile cu străinii erau interzise (Deut. 7,3-4 ; Neem. 13,23-27). Inegalitătile sociale şi politice erau acceptate. Etica familiei sublinia importanta liniei masculine. Nu exista credinţa în viata de după moarte, iar “nemurirea” consta în perpetuarea identitâţii prin urmaşi de sex masculin. Desigur că sedeq era ignorat de către unii oameni. Proteste profetice deplâng violarea drepturilor celor săraci, ale văduvelor şi orfanilor de către cei bogaţi şi puternici. În secolul al VIII-lea i.Hr., Miheia a cerut poporului: “Faceti dreptate, iubiți bunătatea şi fiti umili în faţa Dumnezeului vostru” (6,8). Amenintarea profetică a dezastrului, îndreptată împotriva poporului în aceeaşi perioadă, i-a înspăimântat pe unii, însă a fost ignorată şi luată în batjocură de alţii (Is. 28, 14-22). Spre sfârşitul secolului al VI-lea î.Hr., s-au abătut dezastrele prezise: Ierusalimul a fost distrus, conducătorii evrei şi meşteşugarii iscusiti au fost duşi în exil la Babilon, iar Cirus al Persiei a cucerit, la rândul lui, Babilonul. Politica persană a permis exilatilor evrei să se întoarcă şi să reconstruiască din ruine oraşul Ierusalim şi templul. În secolul al V-lea î.Hr. , o serie de lideri puternici ai evreilor, precum Ezdra şi Neemia, au preluat conducerea, căutând să impună identitatea evreilor nu doar prin restaurarea oraşului şi a templului, ci şi pe baza unui sistem al credintei. În această perioadă au fost făcute ultimele adăugiri la Tora. Acest cod de legi care cuprinde primele cinci cărti din Biblie, a devenit fundamentul unei etici a legământului, bazat pe relaţia dintre zeitate şi popor – o relatie care, conform traditiei, datează, prin Moise, de la Avraam. Interpretarea dată de Ezdra şi Neemia acestui legământ necesita separarea evreilor de toti ceilalţi, interzicerea căsătoriilor între evrei şi neevrei (Neem. 10,30), mergând pănă acolo încât se insista ca şi căsătoriile deja consumate să fie desfăcute (1 Ezd. 10, 18-19). Cei doi conducători erau convinşi că mariajele între evrei şi neevrei nu numai că întinau puritatea iudaismului (Neem. 13,23-26), dar încălcau şi legile Scripturii (Neem. 13, 1-3), provocând furia divină (Ezd. 10, 14). Nu toată lumea era de acord cu această politică izolationistă. Autorul Cărţii lui Rut, compusă spre sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr. , menţionează că regele David a rezultat dintr-o căsătorie între un moabit şi un evreu. Iona scoate în evidenţă grija zeitătii evreieşti pentru alte popoare, de unde rezultă şi responsabilitatea evreilor fată de străini – chiar şi fată de asirieni (Iona 4, 11). Pe măsură ce lupta asupra eticii izolaţioniste căpăta amploare, un alt element a influentat gândirea evreiască. Cu origini în religia persană a profetului Zoroastru, acest element a introdus în iudaism notiunea ariană de “dualism cosmic”. Teologia lui Zoroastru afirma că Ahura Mazda, atotştiutorul creator şi ocrotitor al lumii binelui, adevărului, puritătii şi luminii, fost contrapus lui Angra Mainyu, întruparea răului, a minciunii şi a întunericului. Fiecare om avea dreptul la libera alegere între lumină şi întuneric. În cadrul acestei bipolarităti, zoroastrismul sustine că istoria se îndreaptă spre un sfărşit, o epocă finală în care adevărul şi binele vor triumfa. În eschaton, fiecare suflet unit acum cu trupul va trece un pod al separării, care îl va conduce pe cel drept în paradis, iar pe cel viclean îl va întoarce din drum. În final, atât cel viclean, cât şi cel drept vor fi supuşi unui test, acela de a trece printr-un şuvoi de metal topit: pentru cel drept, va fi ca o baie caldă, pe când cel rău îşi va găsi sfârşitul. Etica eshatologică a fost preocupată de problema teodiceei, a dreptăţii lui Dumnezeu. Dacă divinitatea este bună şi dreaptă, atunci de ce răul este atât de răspândit şi puternic în lume? Răspunsul a fost că răul este rezultatul activităţii lui Angra Mainyu (care prefigura diavolul) şi, în ciuda triumfului aparent al răului în această lume, balanta se va echilibra în lumea de dincolo prin răsplătirea binelui şi pedepsirea răului. A fost subliniată ideea că cei care vor face bine vor fi răsplătiti cu fericirea eternă. Aceste concepte au pătruns în etica evreiască formând învăţăturile esentiale ale cărtii lui Daniel, scrisă in jurul anului 168 i.Hr. , moment în care persecutarea evreilor de către grecii seleucizi a atins apogeul (vezi 1 Mac. 1 ,2 ; 2 Mac. 6-7; Josephus, Antichităţi, xn, V, vi). Daniel le-a oferit evreilor un nou răspuns la problema teodiceei: dacă cel drept suferă pe pământ în ciuda bunătătii sale şi a respectului fată de Lege, el va fi răsplătit in viata de apoi. Dacă oamenii răi se bucură de prosperitate, capătă putere, bogăţii şi autoritate, cei pioşi ştiu că aceştia vor fi pedepsiti in cealaltă viată în raport cu faptele săvărşite, căci toată puterea, bogătia şi autoritatea câştigate în această viaţă nu insemnă nimic in lumea care va veni. Cei drepti ştiu că sfârşitul este iminent – tot ce trebuie să facă este să creadă în continuare în ciuda persecuţiei, a torturii şi a mortii. Iahve a fost o zeitate etică, regulile sale au reprezentat o etică pozitivă, iar discipolii săi ştiau că trăiesc conform unei etici superioare, a unui cod divin de conduită. (…) Viata dreaptă, viata decentă, viata etică nu mai contează în crearea unei societăţi etice. Acest lucru este imposibil în rândul oamenilor deoarece răul predomină, iar sfârşitul este iminent. Doar în viata de după moarte, în împărăţia celor drepti poate lua fiintă societatea etică în adevăratul sens al cuvântului. Pentru a face parte ·din acea societate idealizată, individul trebuie să preţuiască drumul drept în această viaţă. Dacă iudaismul sustinea că o conduită etică in această viată poate fi recunoscută după respectarea regulilor legământului şi că ea implică obtinerea binecuvăntării divine a individului şi a natiunii, accentul cade acum pe rătsplata personală şi pedeapsă. Unele secte evreieşti, inclusiv fariseii şi călugării care trăiau pe lângă Marea Moartă (despre care se crede că erau esenieni), au acceptat învăţăturile eshatologice; se poate ca prin aceste secte să fi pătruns în creştinism şi in etica creştină această viziune asupra lumii.

Peter Singer, TRATAT DE ETICĂ

Etica în Antichitate

Etica în Antichitate

    În perioada dimre mileniile al XII-lea şi al X-lea î.Hr. , stilurile de vială ale oamenilor din Orientul Apropiat antic au început să se schimbe, trecând de la o existentă migratoare sau traiul în peşteri Ia convietuirea în comunităţi stabile. În aceste împrejurări noi, oamenii şi-au produs propria hrană, şi-au însuşit meşteşugul olăritului şi al construirii unor locuinte permanente, trecând apoi de la cătune şi târguri la oraşe mari şi organizatii de tip oraş-stat. La sfârşitul mileniului al IV-lea î.Hr. , cele două mari civilizatii riverane, Mesopotamia şi Egipt, inventaseră şi utilizau deja scrierea. Acest eseu foloseşte unele dintre materialele scrise care s-au păstrat din Orientul Apropiat antic, inclusiv poveşti despre eroii cei mai virtuoşi, coduri de legi care defineau conduita acceptabilă şi cea inacceptabilă, precum şi instrucţiuni, toate informându-ne despre natura eticii in prima sa formă, suficient de explicită pentru a deveni subiect de reflectie şi dezbatere.

Etica în Mesopotamia antică

    Deşi expunerea principiilor etice ca atare nu a reprezentat o preocupare primordială în Orientul Apropiat antic, din documente comerciale, coduri de legi, sentinle, poveşti cu eroi şi mituri se pot distinge concepte de valoare. O mare parte a primelor texte cunoscute din Mesopotamia se referă la schimburile comerciale şi sunt un fel de “liste” privind vânzări de terenuri şi contracte sau explicând cum cutare a oferit un animal spre sacrificare cutărui templu, unde a fost primit de către cutare preot. Cele mai multe texte recuperate datează de la inceputul mileniului al II -lea î. Hr. , dar atestări mai timpurii, cele mai vechi datând de la sfârşitul mileniului al IV-lea î.Hr. , ne indică faptul că societăţile situate pe văile Tigrului şi Eufratului erau organizate pe baze birocratice.

    Textele şi codurile de legi mesopotamiene reflectă cadrele guvernării monarhice şi ale templului-stat, ilustrând unirea Bisericii cu statul pentru a controla pământul şi populatia. Granitele teritoriale atestau identitatea catătenilor. Oraşele erau pline de temple închinate diferitor zeităţi, dar fiecare oraş-stat avea propria zeitate protectoare căreia îi apartinea pământul. Stăpânul locurilor, în calitate de administrator personal al zeului, controla proprietatea divină. Oamenii erau sortiţi să fie în serviciul zeilor pentru a le uşura existenţa – notiune menţionată expres în creatia epică babiloniană Enuma elish. Templul funcţiona într-un mod foarte similar cu o primărie modernă, fiind centrul care administra dreptatea. Violările codurilor divine erau interpretate ca jigniri aduse zeilor. Cazurile erau audiate la poarta templului, însă, când martorilor sau oponenţilor li se cerea să jure în numele zeului, cazul era mutat în incinta templului.

    În ciuda controlului asupra pământului exercitat de templul-stat, au avut loc secularizarea şi privatizarea proprietătii. Diferite clase sociale au fost recunoscute, iar economia locală se baza, în mare parte, pe munca sclavilor. Majoritatea sclavilor proveneau din cuceriri, altii erau băştinaşi care îşi pierduseră proprietătile. Astfel de indivizi deveneau bunuri care puteau fi cumpărate şi vândute, lăsate prin testament urmaşilor sau cedate.

    Se spune că unul dintre primii monarhi ai Sumerului antic, Ghilgameş, rege al Urukului în mileniul al III-lea î. Hr., devenit legendar după moarte, s-a născut din uniunea dintre un înalt preot şi zeita Ninsun. Epopeea vietii lui dezvăluie multe dintre valorile Sumerului antic.
În legenda care l-a portretizat ca erou semidivin, a fost prezentat ca un tiran brutal care nu respecta drepturile omului şi care, in virtutea rangului şi a puterii sale, căuta înţelesul vietii în puterea neînfrânată cu care teroriza bărbaţii şi poseda fecioarele înainte de căsătorie . Când poporul s-a plâns zeilor, aceştia i-au creat un tovarăş pe nume Enkidu, iar comportamentul antisocial al lui Ghilgameş s-a modificat. În loc să-şi folosească autoritatea şi puterea împotriva propriîlor supuşi, Ghilgameş şi-a canalizat energiile înfăptuind isprăvi eroice, printre care cucerirea unor teritorii dincolo de Uruk. Acest sistem de valori a început să se clatine în momentul în care Enkidu şi Ghilgameş au pătruns în locuri sacre aducând ofense zeilor. Enk.idu a fost condamnat la moarte, iar Ghilgameş a devenit, astfel, conştient de statutul său de muritor. Convins de validitatea unei etici bazate pe forţă şi autoritate, el s-a hotărât să învingă moartea. Pornit în misiunea sa, a făcut popas la o cârciumă, unde hangita 1-a avertizat cu privire la nebunia căutării sale, sugerându-i un sistem de valori diferit:

O, Ghilgameş. unde rătăceşti la voia întâmplării?
Viata veşnică, pe care o urmăreşti. n-o vei afla.
Când zeii au făurit omenirea
Viata Veşnică au păscrat-o pentru ei.
Tu, Ghilgameş. deci. cată să-li indesrulezi pântecele,
bucură-te şi te veseleşte;
fiece zi să fie o sărbătoare,
pune-ți veşminte frumoase,
împodobeşte-ți părul, spală-te bine cu apă;
ia aminte la copilul care te ţine de mână,
iubita să găsească la pieprul tău plăcere:
iată ce se cuvine muritorilor.

    Ghilgameş nu a luat-o în seamă. Un sistem etic desprins din conştientizarea propriei monalităti şi care propunea trăirea vietii în tovărăşie, iubire şi plăceri nu coincidea cu telul său. În cele din urmă, s-a întâlnit cu strămoşul său, Utnapiştim, care salvase vietuitoarele de la potop şi care, spre deosebire de corespondentul său biblic, Noe, primise nemurirea de la zei. Ghilgameş a fost instruit cu privire la efemeritatea vietii şi realizărilor oamenilor şi a aflat că, în ciuda puterii sale de rege semidivin, el va muri în cele din urmă, ca toti muritorii de rând. În compensatie, Utnapiştim l-a trimis în căutarea unei plante magice care creştea pe fundul mării şi care, odată mâncată, “ar transforma un bătrân într-un om
tânăr”. Ghilgameş a obtinut planta cu puteri regeneratoare, dar a hotărât să nu o mănânce pe loc. În timp ce Ghilgameş se scălda, planta a fost mâncată de un şarpe, fapt care explică de ce şerpii îşi schimbă pielea cu una nouă, în timp ce oamenii sunt sortiti să se zbârcească şi să îmbătrânească. Ghilgameş s-a întors în Uruk pentru a se încorona rege, păstor al poporului său şi fondator al vechii cetăti.
Legenda lui Ghilgameş, cunoscută în întregul Orient Apropiat antic, prezintă, printre aventurile monarhului, un comentariu cu privire la căutarea sensului vietii. Dacă o etică ce ignora drepturile celorlalti sau care îşi epuiza fortele prin fapte eroice eşua atunci când era pusă în practică de către un rege semidivin, ea ar duce, evident, la un eşec şi pentru oamenii de rând. Nu era acceptată nici măcar simpla bucurie zilnică, hedonistă de a trăi şi de a iubi, recomandată de hangită. Dacă nici nemurirea şi nici secretul tineretii nu puteau fi atinse de om şi doar moartea îl aştepta, cum ar trebui să trăiască acesta? Principiile etice care au dat sens şi scop vietii lui Ghilgameş nu au fost mentionate, ci sugerate. A construit zidurile Urukului care apărau poporul. A restaurat templele lui Anu, zeul protector al oraşului, care aducea binecuvântare divină poporului, precum şi pe cele ale lui lştar, zeita iubirii şi a fertilitătii, care încuraja relatiile amiabile şi fecunditatea recoltelor, a păsărilor, vitelor şi familiilor. Cu alte cuvinte, şi-a îndeplinit responsabilitătile induse de obligatia divină de rege al poporului şi al bunurilor divine. Etica ce reiese din această legendă este bine-cunoscuta etică a muncii – împlinirea destinului prin achitarea de responsabilităţi. Fiecare cititor a fost încurajat, implicit, să-şi construiască propriile ziduri ale Urukului.

“Eu-l” în cogniția socială

“Eu-l” în cogniția socială

Modalităţi de autocunoaştere

1.Introspecția

Un comportament poate avea diferite motivații și majoritatea oamenilor consideră că doar cel care cunoaște din interior gândurile și sentimentele ce acompaniază comportamentul poate să-și formeze o impresie validă asupra a ceea ce l-a determinat. Totuși, cercetătorii nu sunt de acord cu încrederea acordată introspecției, având în vedere că în multe experimente subiecții nu au putut explica cu acuratețe cauzele propriului comportament.

2.Evaluarea reflectată

Unul dintre modurile elementare de autocunoaştere este evaluarea reflectată. Eul este un construct deopotrivă privat, personal şi public, social. Felul în care oamenii pot gândi despre ei înşişi poate să depindă de cei din jur. Această cunoaştere de sine este dată de feedback-ul pe  care îl obţinem de la cei din jur privind propria noastră persoană. Este o modalitate importantă de autocunoaştere mai ales in perioadele socializării, la varste mici. Teoria evaluării reflectate, denumită şi „oglinda care te reflectă” sau „cunoaşterea prin reflectare”, afirmă că reacţiile şi evaluările celorlalţi constituie un set de informaţii pe care oamenii îl folosesc pentru a se cunoaşte pe sine. De aceea, dacă cei din jur tratează o persoană într-o manieră respectuoasă, aceasta va ajunge să se autoevalueze în mod pozitiv.

3.Compararea socială

Această teorie a fost propusă de Festinger, care afirma că dobandim informaţii despre noi înşine comparându-ne calităţile cu aceleaşi calităţi întâlnite la cei din jur. Festinger a precizat însă că nu oricine dintre cei din jur este ales ca etalon, ca persoană de comparaţie. Potivit lui Feitinger, astfel de persoane trebuie să fie similare şi relevante pentru cel care se autoevaluează (de exemplu, cand ne evaluăm cat de buni suntem la tenis, nu vom lua ca etalon jucători celebri de tenis, ci ne vom evalua prin comparație cu cunoștințe, prieteni cu care jucăm în mod regulat). Compararea socială se poate face „în sus” (upward), cand ne evaluăm prin comparație cu cineva mai bun decât noi în acea privintă (pentru a ne trezi imboldul de a perfecționa respectiva calitate), sau „în jos” (downward), pentru a creşte stima de sine (atunci când te compari cu cineva mai slab decât tine te simţi mai bine). Teoria comparării sociale este foarte importantă pentru că poate explica unele rezultate aparent contradictorii. Cercetătorii care studiază stima de sine (o componentă afectivă a eului) au fost surprinşi să constate că minorităţile au o stimă de sine chiar mai ridicată decat majoritatea. Teoria cunoaşterii prin auto-reflectare ar prezice că indivizii minoritari au o stimă de sine scăzută pentru că primesc în mare parte feedback-uri negative din mediu (care este compus din indivizi din grupul majoritar). Rezultatele studiilor arată însă un efect contrar. Teoria comparării sociale explică acest paradox. Conform acesteia, minorităţile nu au o stimă de sine scăzută, pentru că ele nu se compară cu majoritatea, ci cu alte grupuri mai devalorizate sau la fel de devalorizate ca şi ele. Astfel, teoria comparării sociale completează teoria evaluării reflectate, specificând faptul că minorităţile vor căuta acele feedback-uri care să le satisfacă, deci nu pe cele ale majorităţii (negative), ci pe ale altor grupuri minoritare (pozitive).

4.Interiorizarea rolurilor

Oamenii achiziționează informații despre sine prin efectuarea comportamentelor prescrise de anumite roluri sociale asociate statutului pe care îl dețin. Acest fapt este posibil datorită extinderii comportamentelor specifice unui anumit rol la situații sociale noi.

Considerând expresia: „X suferă de o deformație profesională” – acest fapt de observație se referă la integrarea caracteristicilor rolului profesional în structura personalității, la interiorizarea rolului, având ca efect faptul că individul nu manifestă comportamentele specifice rolului doar în situații profesionale, ci în majoritatea situațiilor – de exemplu: X este șef la întreprindere, dar se comportă ca un șef și în familie, cu prietenii etc.

5.Teoria autopercepției (Daryl Bem)

Este o teorie privind modul în care ajungem să cunoaștem propriile caracteristici pornind de la comportamentele noastre anterioare. În esență, este o teorie behavioristă, care nu pune accent pe procesele interne, pe stările sufletești, ci pe informațiile pe care le avem la îndemână despre propria persoană. Pe scurt, teoria consideră că ajungem să facem inferențe (deducții) despre noi înșine, despre trăsăturile și stările noastre interne (care nu sunt accesibile direct observației) așa cum facem și în cazul celorlalți – observându-ne propriul comportament. Așa cum am inferat despre x, pe care l-am văzut certându-se în numeroase situații, că este un tip irascibil, aprig la mânie și cu tendința de a deveni violent, la fel, ceea ce credem despre noi înșine rezultă din modul în care ne comportăm în diverse situații.

 

 

Conceptul de sine

     Tremenul de “eu” se referă la o structură cognitivă ce încorporează toate modalităţile în care o persoană răspunde la întrebarea “Cine sunt eu?”. Acest sens este identic cu ceea ce William James numea “eul cunoscut”. Răspunsurile unui indivd la întrebarea “Cine sunt eu?” pot fi incluse în trei categorii. Mai întâi, sunt atributele fizice: “Sunt înalt”, “Sunt brunet”, etc. A doua categorie este aceea a identităţilor sociale. Acestea sunt date de grpurile sociale cărora individul le aparţine: “Sunt student”, “Sunt frizer”, “Sunt patron de magazin”, etc. O a treia categorie corespunde identităţilor personale. În rândul acestora trebuie socotite: 1. trăsăturile percepute ale persoanei: “sunt nerăbdător”; 2. abilităţile şi talentele percepute ale persoanei: “sunt un excelent tenisman”, 3. atitudinile, valorile şi interesele: “sunt de stânga din punct de vedere politic”, “sunt un iubitor de muzică clasică”, etc. Împreună, caracteristicile fizice, identităţile sociale şi identităţile personale alcătuiesc conţinutul eului sau conceptul de sine.

     Din punct de vedere cognitiv, conceptul de sine este format astfel din totalitatea informațiilor despre propria persoană, incluzând aici informații legate de personalitatea proprie, aspecte fizice ale propriei persoane și aspecte legate de statutul social (poziții sociale ocupate, inclusiv bunuri avute în posesie). Din punct de vedere afectiv conceptul de sine include stima de sine (evaluare afectivă globală a propriei persoane) și atitudinile față de propria persoană (evaluare afectivă a acesteia în situații specifice).

     Conform abordării cognitiviste a conceptului de sine eul poate fi şi maleabil, şi stabil în acelaşi timp. Conceptul de sine apare astfel ca o structură extrem de complexă de cunoştinţe despre sine, cunoştinţe ce pot fi contradictorii, episodice, abstracte. Ca urmare a capacităţii cognitive limitate, oamenii nu pot avea tot timpul acces la întreaga masă de cunoştinţe pe care le au despre ei inşişi, ci doar la anumite sub-seturi din aceste cunoştinţe, acces determinat de factori externi, situaţionali, sau de factori interni, motivaţionali. Astfel se explică maleabilitatea conceptului de sine. Acele sub-seturi care sunt disponibile la un moment dat poartă denumirea de „eu momentan” sau „concept de sine de lucru”, termen inspirat din studiile asupra memoriei. Totodată, eul este şi stabil, în sensul că informaţiile pe care cineva le posedă despre sine sunt stabile în timp, chiar dacă nu sunt toate accesibile în acelaşi moment (de exemplu, ştim că suntem astăzi aceiaşi care am fost şi ieri, etc).

     Percepțiile subiective ale individului în legătură cu propria persoană nu coincid întotdeauna cu măsuri obiective. Cu alte cuvinte, imaginea unei persoane despre propriul eu poate sau nu să corespundă eului real (adică, eului aşa cum este definit de anumite criterii cconsensuale sau normative). Acest lucru este valabil mai cu seamă cu privire la identităţile personale. Acestea se pretează într-o mai mare măsură la interpretare decât identităţile sociale sau decât caracteristicile fizice ale persoanei. Un student cu note excelente se poate vedea pe sine ca lipsit de inteligenţă. Un individ care se concepe pe sine ca fiind amabil şi rafinat, poate fi văzut de ceilalţi ca lipsit de amabilitate şi grosolan.

     În domeniul auto-percepţiilor acurateţea absolută nu este nici pe departe norma. Indivizii normali îşi deformează autopercepţiile în sensul auto-înălţării (self-enhancing). Din acest punct de vedere, relevante sunt trei tendinţe: 1. indivizii au concepţii nerealist de pozitive despre ei înşişi; 2. indivizii îşi supraapreciază capacitatea lor de a controla evenimentele din mediu, inclusiv pe cele în mod obiectiv non-controlabile; 3. indivizii sunt exagerat de optimişti, credinţele lor despre propriul viitor sunt mai pozitive decât s-ar putea justifica în mod pozitiv.

 

Iluziile de auto-înălţare

Concepţii nerealist de pozitive despre eu

Concepţiile tradiţionale despre sănătatea mentală susţin că indivizii adaptaţi sunt conştienţi atât de aspectele pozitive ale eului, cât şi de aspectele lui negative, acceptându-le pe unele ca şi pe celelalte. În contrast cu aceste idei, cercetările contemporane au evidenţiat faptul că majoritatea indivizilor îşi concep eul în termeni preponderent pozitivi. Aproape toţi indivizii cred că posedă cu mult mai multe trăsături pozitive decât trăsături negative. Aproape toţi indivizii văd propriul eu “mai bun” decât eurile celorlalţi. Ei cred că atributele pozitive sunt mai descriptive pentru eul lor decât pentru individul mediu şi că atributele negative sunt mai puţin descriptive pentru ei decât pentru persoana medie. Maniera pozitivă în care indivizii îşi văd propriul eu se extinde şi asupra rudelor şi prietenilor lor: prietenii şi rudele sunt “mai bune” decât ceilalţi pe care nu-i cunosc. În plus, indivizii cred că grupul lor e mai bun în comparaţie cu grupurile cărora ei nu le aparţin. Aşadar, oamenii sunt înclinaţi să-şi aprecieze familia, prietenii şi membrii propriului grup cu trăsături mai pozitive decât îi apreciază pe alţii. Percepţia pe care cei mai mulţi indivizi o au despre eu nu corespunde deloc cu cea pe care o postulau modelele tradiţionale ale sănătăţii mentale. Departe de a fi atenţi la aspectele favorabile şi la cele nefavorabile ale eului, indivizii normali îşi cunosc foarte bine părţile bune dar sunt mult mai ignoranţi cu privire la părţile lor slabe.

Iluzia controlului

     Credinţele iluzorii cu privire la pozitivitatea eului sunt însoţite de o credinţă exagerată în propria capacitate de a controla mediul. Ellen Langer (1977) a pus în evidenţă această iluzie de control în câteva experimente asupra comportamentului în jocurile de noroc. Ea a constatat, de pildă, că subiecţii care au ales pentru ei înşişi un număr de loterie cer, în medie, atunci când li se propune să-şi vândă biletul de loterie, un preţ de patru ori mai mare decât cei al căror număr a fost ales de experimentator. Subiecţii din primul grup se comportă în mod evident ca şi cum ar putea controla evenimentele. Deşi cunoaşterea acurată a relaţiei dintre acţiunile proprii şi rezultatele în mediu ale acestor acţiuni pare esenţială pentru o funcţionare eficientă, indivizii supraestimează măsura în care acţiunile lor produc evenimente în mediu.

Optimismul nerealist

     Credinţa că avem calităţi pozitive şi credinţa că putem controla evenimentele dau naştere unei a treia iluzii de auto-înălţare: optimismul exagerat. Majoritatea oamenilor cred că vor avea un viitor mai roz decât pot avea în mod obiectiv. Oamenii supraestimează probabilitatea evenimentelor pozitive în viaţa lor: apreciază probabilitatea de a avea o soţie frumoasă, de a avea un copil supradotat, de a avea un salariu ridicat, etc. ca fiind foarte ridicată. Invers, dacă li se cere să estimeze şansele ca ceva rău să se întâmple (să fie implicaţi într-un accident de automobil, să fie concediaţi, să contacteze o boală foarte gravă), majoritatea subiecţilor îşi exprimă convingerea că ei au mult mai puţine şanse ca ceilalţi să fie afectaţi de astfel de evenimente.

 

Consistenţa comportamentelor personale

      Oamenii au tendinţa să considere sinele ca pe o structură centrală ce controlează toate comportamentele, un agent care iniţiază comportamentele. De aceea se pune problema consistenţei dintre sine.  Swann (1983) are o viziune constructivistă asupra sinelui, pe care il vede ca o structură ce ia naştere din interacţiunea dinamică a subiectului cu mediul exterior. Din acest punct de vedere, oamenii au idei despre cine sunt ei, dar au nevoie şi de cei din jur pentru a-şi confirma părerile. Astfel, Swann a propus teoria auto-verificării, care face asumpţia că indivizii îşi creează sau caută acele situaţii sociale care să le confirme ideile pe care le au despre sine. Pentru a atinge acest scop, oamenii se angajează în anumite strategii care pot fi comportamentale sau cognitive, în general, ei aleg acele situaţii sau persoane care să le confirme propriul concept de sine. Strategiile comportamentale presupun expunere minimă la feedback-ul negativ.

 

A.Strategii comportamentale de menținere a imaginii de sine pozitive

1.Expunerea selectivă la feedback-ul favorabil

     O modalitate de a asigura perpetuarea evaluării de sine pozitive ar fi ca indiviul să facă în aşa fel încât feedback-ul negativ să nu fie întâlnit niciodată. Totuşi, a se izola complet de feedback-ul negativ nu este adaptativ. Un individ care rămâne complet ignorant cu privire la lipsa lui de abilitate într-un domeniu e condamnat să aibă mereu eşecuri în acel domeniu. De aceea, o strategie mai eficientă constă în a acorda mult mai multă atenţie informaţiei pozitive auto-relevante decât informaţiei negative auto-relevante. În acest fel, individul va primi în mod preponderent feedback pozitiv, însă va întâlni din când în când şi feedback negativ (deşi nu-l va căuta în mod activ). Indivizii caută rareori informaţie diagnostică despre propriul eu (informaţie care să le arate cum este eul în mod real). De pildă, ei caută un feedback diagnostic în privinţa unor aspecte ale eului ce sunt modificabile. Un cercetător care îşi trimite manuscrisul unui coleg pentru ca acesta să-i facă observaţii critice aşteaptă, desigur, un feedback pozitiv, dar are, în plus dorinţa de a–şi mbunătăţi lucrarea. Însă a căuta feedback cu privire la produsele unei anumite capacităţi ale noastre nu e totuna cu a căuta feedback cu privire la capacitatea în sine. În timp ce produsele capacităţii se pot ameliora, capacitatea în sine e oarecum imuabilă. Ca atare, putem să ne întrebăm colegii ce cred despre lucrarea pe care am făcut-o, dar e puţin probabil că-i vom întreba dacă cred că posedăm capacitatea de a aduce contribuţii în domeniul nostru.

     2.Strategia de auto-handicapare

     Indivizii nu pot întotdeauna să ocolească situaţiile diagnostice. Un student, de pildă, nu poate evita examenele. Deşi în astfel de situaţii pot apărea rezultate negative, indivizii pot controla gradul în care aceste rezultate implică aspecte centrale ale eului. Ei fac aceasta, potrivit lui Berglas şi Jones (1978) angajându-se în strategia de auto-handicapare. Această strategie presupune ridicarea de către individul însuşi a unor obstacole în calea succesului în scopul de a face ambigue cauzele rezultatelor negative anticipate.

     Printre strategiile cognitive se numără: atenţia selectivă, părtinitoare (oamenii acordă atenţie doar feed-back-urilor care le confirmă conceptul de sine), reamintirea selectivă, părtinitoare (oamenii tind să-şi aminteească mai mult acele informaţii care le confirmă conceptul de sine) şi interpretarea selectivă, părtinitoare (oamenii interpretează sau dau crezare feedback-urilor primite în aşa fel încât prin aceasta să-şi confirme propriile păreri). Evitarea feedback-ului negativ şi strategia de auto-handicapare sunt demersuri adoptate de individ atunci când aticipează feedback-ul negativ. Dar uneori acest tip de feedback, ce poate ruina iluziile pozitive, survine în mod neaşteptat, ca atunci când individul se aşteaptă la o victorie şi suferă o înfrângere. În aceste condiţii indivizii se resemnează să primească feedback-ul pozitiv? În nici un caz! Ei folosesc o serie de strategii cognitive pentru a modifica feedback-ul negativ pe care-l primesc, reuşind să atenueze impactul acestuia asupra eului. Aceste strategii presupun selectivitate în felul în care interpretează, acordă atenţie, îşi amintesc sau explică feedback-ul evaluativ.

B.Strategii cognitive de menținere a imaginii de sine pozitive

1.Stategii cognitive de a face faţă feedback-ului negativ

    1.1.Interpretarea selectivă

     În multe situaţii de evaluare, feedback-ul pe care-l primeşte persoana e ambiguu. Să ne imaginăm că un coleg spune: “Trebuie să recunosc că nu am mai întâlnit o astfel de abordare a temei”. În acest caz, nu e clar deloc dacă acesta este un compliment sau o apreciere negatuivă.Ca atare, interlocutorul poate interpreta feedback-ul ambiguu într-o manieră favorabilă dacă e înclinat să facă lucrul acesta. Remarcăm în treacăt că există studii care au pus în evidenţă incapacitatea depresivilor de a interpreta feedback-ul ambiguu ca feedback pozitiv.

     1.2.Atenţia selectivă

     Chiar în situaţiile în care feedback-ul pe care-l primeşte indiviul e lipsit de ambiguităţi, există în general un amestec de veşti bune şi veşti proaste. De pildă, atunci când o revistă respinge un manuscris refuzând să-l publice, autorului i se expun neajunsurile, dar se fac şi remarci pozitive, iar autorul e îndemnat să încerce la o altă revistă. Concentrându-şi atenţia în mod selectiv asupra aspectelor pozitive, autorul poate transforma înfrângerea într-o victorie.

     1.3.Memoria selectivă

     Indivizii pot influenţa impactul feedback-ului pe care-l primesc amintindu-şi în mod diferenţiat reacţiile celorlalţi la performanţa lor. De pildă, dacă după ce a ţinut o conferinţă un profesor îşi aminteşte toate complimentele pe care le-a primit, dar foarte puţine critici, el poate trăi cu impresia că conferinţa sa a fost un succes răsunător. Există, din aceste punct de vedere, foarte multe cercetări ce atestă că oamenii, mai ales cei non-depresivi şi cei cu stimă de sine ridicată, au o memorie mai bună pentru feedback-urile pozitive decât pentru cele negative.

     1.4.Atribuirile selective

     În sfârşit, o altă strategie de a limita impactul feedback-ului negativ este aceea de a recunoaşte existenţa sa dar de a-i nega implicaţiile. În câmpul atribuirii cauzale s-a pus în evidenţă tendinţa indivizilor de a accepta într-o mai mare măsură responsabilitatea pentru succes decât pentru eşec. Mai precis, rezultatele pozitive sunt atribuite unor aspecte stabile, centrale ale eului (Am luat 10 la examen pentru că sunt inteligent), iar rezultatele negative unor factori externi (Am picat examenul pentru că profesorul a fost extrem de sever) sau, în cel mai rău caz, unor aspecte mai puţin stabile/centrale ale eului (Am picat examenul pentru că n-am citit cursurile pe care ar fi trebuit să le citesc). Prin urmare, indivizii admit în general că numai rezultatele pozitive se datorează trăsăturilor, capacităţilor sau dispoziţiilor lor şi astfel ei sunt capabili să-şi menţină credinţele de auto-înălţare chiar când se confruntă cu un eşec.

2.Strategii de reducere a impactului feedback-ului negativ

     2.1.Importanţa selectivă

     Indivizii pot reduce impactul unei incompetenţe recunoscute minimalizându-i importanţa. Medicul din exemplul de mai sus nu va recunoaşte nepriceperea sa în repararea obiectelor casnice decât după ce va stabili pentru sine că acesta este un domeniu complet lipsit de importanţă, în care se descurcă numai cei care n-au nici pe departe calităţile lui intelectuale. Rosenberg (1979) a arătat că indivizii au convingerea că atributele pe care le posedă ei sunt foarte importante, iar cele pe care nu le posedă sunt lipsite de importanţă. Cei ce cred că sunt foarte inteligenţi dar relativ stângaci în relaţiile sociale cred că inteligenţa e mult mai importantă decât capacitatea de a repurta succese sociale.

     2.2.Consensul selectiv

     O strategie înrudită cu precedenta este tendinţa indivizilor de a exagera procentajul celor ce au incompetenţa pe care ei o recunosc în cazul lor înşile. Campbell (1986) a arătat că indivizii subestimează consensul pentru capacităţile lor percepute (exemplu: puţini oameni pot rezolva jocurile de cuvinte încrucişate atât de repede ca mine) şi supraestimează consensul pentru deficienţele lor percepute (exemplu: ca şi mine, există enorm de mulţi oameni care au avut probleme cu matematica în liceu). Desigur, a crede că incompetenţele proprii sunt larg împărtăşite diminuează considerabil impactul feedback-ului negativ.

     2.3.Compararea socială în jos

     Această strategie presupune compararea cu cei ce sunt dezavantajaţi pe o anumită dimensiune. Un student care primeşte 5 la examen se poate consola comparându-se cu cei care au picat. Îndreptându-ne atenţia către cei care stau mai rău ca noi, reuşim să facem ca situaţia noastră să pară mai bună decât este în realitate.

     2.4.Reflectarea în gloria altora

     O altă strategie de a face faţă feedback-uli negativ este, într-un fel, inversa comparării sociale în jos: în loc să se compare cu cei ce sunt relativ dezavantajaţi pe o anumită dimensiune, individul poate încerca să-şi augmenteze propria valoare punând accentul pe asocierea lui cu alţii care sunt avantajaţi pe o anumită dimensiune. Cialdini şi colegii săi (1976) au observat că studenţii era mai înclinaţi să folosească pronumele “noi” cu referire la echipa de fotbal a universităţii după ce aceasta câştigase un meci decât după ce pierduse. Această tendinţă devenea mai evidentă după ce subiecţii suferiseră un eşec personal.

     2.5.Auto-înălţarea compensatorie

Această ultimă strategie constă în a admite (parţial) îndreptăţirea feedback-ului negativ şi a exagera valoarea personală în ce priveşte alte aspecte ale eului. Un tânăr care a fost refuzat de fata pe care o iubeşte poate să contracareze acestă lovitură grea pentru stima de sine spunându-şi că, în orice caz, e cel mai bun şahist din oraş.

 

 

CUMPĂTARE

CUMPĂTAREA

     Cumpătarea sau temperanța înseamnă stăpânire de sine, auto-disciplină, autocontrol, gestionare și echilibrare a afectului, voinței și motivelor. Dacă de obicei termenul este redus la cel de abstinență fiind legat de viciul prea-multului, cumpătarea nu înseamnă focalizare pe mai puțin ci pe mai bine, așa cum spune André Comte-Sponville „nu este vorba să te bucuri mai puţin, ci să te bucuri mai bine. Cumpătarea, care înseamnă moderaţie în dorinţele simţurilor, este şi garanţia unei bucurii mai aproape de puritate, de împlinire.             Cumpătarea înseamnă gust luminat, stăpânit cultivat.” Cumpătarea dă buna măsură a tot ce intră în sfera moralei: plăcere, fericire, utilitate, datorie, iubire. Este virtutea ce păstrează aura demnității în raporturile inter-umane, semn al umanizării, al adeziunii la regula socială.

     Temperața îl descrie pe omul care face ce se cuvine, cum, cât și când se cuvine, capabil de chibzuință, de a cântări înțelept asupra valorii lucrurilor, dorințelor și asupra actelor sale. În ce privește plăcerea „nici una dintre plăceri nu-l delectează excesiv, nici nu suferă de lipsa lor, nici nu le doreşte decât cu măsură, nici mai mult decât trebuie, nici când nu trebuie şi aşa mai departe. Plăcute fiindu-i cele care-i sunt utile pentru sănătate sau pentru buna stare a corpului, el va tinde spre acestea cu măsură şi cuviinţă; iar dintre celelalte plăceri le va alege pe cele care nu-i periclitează sănătatea şi buna stare corporală sau nu se opun frumosului moral şi nu-i depăşesc mijloacele materiale. Cel ce preferă să facă invers iubeşte plăcerile mai mult decât valorează ele, pe când omul cumpătat, dimpotrivă, se comportă conducându-se după regula raţională.”

Cumpătarea înseamnă în același timp detașare sănătoasă și eliberare din sclavia afectului, virtute care odată practicată dă posibilitatea omului de a se convinge că mai mult nu înseamnă neapărat mai bine și de starea jalnică pe care singur o întreține râvnind la lucruri care-i depășesc, poate pentru moment, puterile.

Sarcini de lucru:

     1. În secvența de la minutul 11.20 din pelicula La vita è bella, film în regia lui Roberto Benigni, personajul interpretat de către Giustino Durano face referire la cumpătare în discuția cu nepotul său, personaj interpretat de către Roberto Benigni. Identificați și redați explicit replicile în care este surprinsă excelența etică.
2. Analizați comportamentele personajelor pe parcursul secvenței de la minutul 46.10 pâna la minutul 54.95, selectată din filmul Labor Day, în regia lui Jason Reitman (veți avea în vedere faptele, acțiunile personajelor interpretate de către Kate Winslet, Josh Brolin și Brooke Smith), și apreciați moralitatea faptelor acestora din perspectiva virtuții cumpătării.

      3. Identificați cauzele posibile ale faptei pentru care a fost condamnat pesonajul interpretat de către Josh Brolin și precizati in ce măsură cumpătarea ar fi putut schimba situația (secvențe utile: 1.01.57 - 1.02.56 și 1.20.48 - 1.22.28).

*Pentru rezolvarea cerințelor utilizați următoarele resurse bibliografice:
Aristotel, Etica nicomahică
Cozma, Carmen, Introducere în aretelogie
Comte-Sponville, André, Mic tratat al marilor virtuți

**Răspundeți la cerințe în caseta de dialog (COMMENT) sau încărcați un fișier text care să conțină răspunsurile.