,

Etica în Antichitate

Etica în Antichitate

    În perioada dimre mileniile al XII-lea şi al X-lea î.Hr. , stilurile de vială ale oamenilor din Orientul Apropiat antic au început să se schimbe, trecând de la o existentă migratoare sau traiul în peşteri Ia convietuirea în comunităţi stabile. În aceste împrejurări noi, oamenii şi-au produs propria hrană, şi-au însuşit meşteşugul olăritului şi al construirii unor locuinte permanente, trecând apoi de la cătune şi târguri la oraşe mari şi organizatii de tip oraş-stat. La sfârşitul mileniului al IV-lea î.Hr. , cele două mari civilizatii riverane, Mesopotamia şi Egipt, inventaseră şi utilizau deja scrierea.

Etica în Mesopotamia antică

    Deşi expunerea principiilor etice ca atare nu a reprezentat o preocupare primordială în Orientul Apropiat antic, din documente comerciale, coduri de legi, sentinle, poveşti cu eroi şi mituri se pot distinge concepte de valoare. O mare parte a primelor texte cunoscute din Mesopotamia se referă la schimburile comerciale şi sunt un fel de “liste” privind vânzări de terenuri şi contracte sau explicând cum cutare a oferit un animal spre sacrificare cutărui templu, unde a fost primit de către cutare preot. Cele mai multe texte recuperate datează de la inceputul mileniului al II -lea î. Hr., dar atestări mai timpurii, cele mai vechi datând de la sfârşitul mileniului al IV-lea î.Hr. , ne indică faptul că societăţile situate pe văile Tigrului şi Eufratului erau organizate pe baze birocratice.

Textele şi codurile de legi mesopotamiene reflectă cadrele guvernării monarhice şi ale templului-stat, ilustrând unirea Bisericii cu statul pentru a controla pământul şi populatia. Granitele teritoriale atestau identitatea catătenilor. Oraşele erau pline de temple închinate diferitor zeităţi, dar fiecare oraş-stat avea propria zeitate protectoare căreia îi apartinea pământul. Stăpânul locurilor, în calitate de administrator personal al zeului, controla proprietatea divină. Oamenii erau sortiţi să fie în serviciul zeilor pentru a le uşura existenţa – notiune menţionată expres în creatia epică babiloniană Enuma elish. Templul funcţiona într-un mod foarte similar cu o primărie modernă, fiind centrul care administra dreptatea. Violările codurilor divine erau interpretate ca jigniri aduse zeilor. Cazurile erau audiate la poarta templului, însă, când martorilor sau oponenţilor li se cerea să jure în numele zeului, cazul era mutat în incinta templului.

    În ciuda controlului asupra pământului exercitat de templul-stat, au avut loc secularizarea şi privatizarea proprietătii. Diferite clase sociale au fost recunoscute, iar economia locală se baza, în mare parte, pe munca sclavilor. Majoritatea sclavilor proveneau din cuceriri, altii erau băştinaşi care îşi pierduseră proprietătile. Astfel de indivizi deveneau bunuri care puteau fi cumpărate şi vândute, lăsate prin testament urmaşilor sau cedate.

    Se spune că unul dintre primii monarhi ai Sumerului antic, Ghilgameş, rege al Urukului în mileniul al III-lea î. Hr., devenit legendar după moarte, s-a născut din uniunea dintre un înalt preot şi zeita Ninsun. Epopeea vietii lui dezvăluie multe dintre valorile Sumerului antic.
În legenda care l-a portretizat ca erou semidivin, a fost prezentat ca un tiran brutal care nu respecta drepturile omului şi care, in virtutea rangului şi a puterii sale, căuta înţelesul vietii în puterea neînfrânată cu care teroriza bărbaţii şi poseda fecioarele înainte de căsătorie. Când poporul s-a plâns zeilor, aceştia i-au creat un tovarăş pe nume Enkidu, iar comportamentul antisocial al lui Ghilgameş s-a modificat. În loc să-şi folosească autoritatea şi puterea împotriva propriîlor supuşi, Ghilgameş şi-a canalizat energiile înfăptuind isprăvi eroice, printre care cucerirea unor teritorii dincolo de Uruk. Acest sistem de valori a început să se clatine în momentul în care Enkidu şi Ghilgameş au pătruns în locuri sacre aducând ofense zeilor. Enkidu a fost condamnat la moarte, iar Ghilgameş a devenit, astfel, conştient de statutul său de muritor. Convins de validitatea unei etici bazate pe forţă şi autoritate, el s-a hotărât să învingă moartea. Pornit în misiunea sa, a făcut popas la o cârciumă, unde hangița l-a avertizat cu privire la nebunia căutării sale, sugerându-i un sistem de valori diferit:

O, Ghilgameş. unde rătăceşti la voia întâmplării?
Viata veşnică, pe care o urmăreşti. n-o vei afla.
Când zeii au făurit omenirea
Viata Veşnică au păscrat-o pentru ei.
Tu, Ghilgameş. deci. cată să-ți îndesrulezi pântecele,
bucură-te şi te veseleşte;
fiece zi să fie o sărbătoare,
pune-ți veşminte frumoase,
împodobeşte-ți părul, spală-te bine cu apă;
ia aminte la copilul care te ţine de mână,
iubita să găsească la pieprul tău plăcere:
iată ce se cuvine muritorilor.

    Ghilgameş nu a luat-o în seamă. Un sistem etic desprins din conştientizarea propriei mortalități şi care propunea trăirea vietii în tovărăşie, iubire şi plăceri nu coincidea cu telul său. În cele din urmă, s-a întâlnit cu strămoşul său, Utnapiştim, care salvase viețuitoarele de la potop şi care, spre deosebire de corespondentul său biblic, Noe, primise nemurirea de la zei. Ghilgameş a fost instruit cu privire la efemeritatea vietii şi realizărilor oamenilor şi a aflat că, în ciuda puterii sale de rege semidivin, el va muri în cele din urmă, ca toți muritorii de rând. În compensatie, Utnapiştim l-a trimis în căutarea unei plante magice care creştea pe fundul mării şi care, odată mâncată, “ar transforma un bătrân într-un om tânăr”. Ghilgameş a obținut planta cu puteri regeneratoare, dar a hotărât să nu o mănânce pe loc. În timp ce Ghilgameş se scălda, planta a fost mâncată de un şarpe, fapt care explică de ce şerpii îşi schimbă pielea cu una nouă, în timp ce oamenii sunt sortiți să se zbârcească şi să îmbătrânească. Ghilgameş s-a întors în Uruk pentru a se încorona rege, păstor al poporului său şi fondator al vechii cetăti.
Legenda lui Ghilgameş, cunoscută în întregul Orient Apropiat antic, prezintă, printre aventurile monarhului, un comentariu cu privire la căutarea sensului vietii. Dacă o etică ce ignora drepturile celorlalti sau care îşi epuiza fortele prin fapte eroice eşua atunci când era pusă în practică de către un rege semidivin, ea ar duce, evident, la un eşec şi pentru oamenii de rând. Nu era acceptată nici măcar simpla bucurie zilnică, hedonistă de a trăi şi de a iubi, recomandată de hangită. Dacă nici nemurirea şi nici secretul tineretii nu puteau fi atinse de om şi doar moartea îl aştepta, cum ar trebui să trăiască acesta? Principiile etice care au dat sens şi scop vietii lui Ghilgameş nu au fost mentionate, ci sugerate. A construit zidurile Urukului care apărau poporul. A restaurat templele lui Anu, zeul protector al oraşului, care aducea binecuvântare divină poporului, precum şi pe cele ale lui lştar, zeita iubirii şi a fertilitătii, care încuraja relatiile amiabile şi fecunditatea recoltelor, a păsărilor, vitelor şi familiilor. Cu alte cuvinte, şi-a îndeplinit responsabilitătile induse de obligatia divină de rege al poporului şi al bunurilor divine. Etica ce reiese din această legendă este bine-cunoscuta etică a muncii – împlinirea destinului prin achitarea de responsabilităţi. Fiecare cititor a fost încurajat, implicit, să-şi construiască propriile ziduri ale Urukului.

 Codul de legi al regelui semit Lipit-Iştar al oraşului Isin, elaborat la începutul secolului al XIX-lea î.Hr., este unul dintre primele decrete regale recuperate de arheologi. Prologurile acestor coduri sunt asemănătoare prin faptul că fiecare suveran îşi declara numirea divină în functie, unind astfel regulile pământeşti cu dorinta divină. Lipit-Iştar pretindea că a fost ales de zeul cerului, Anu, şi de zeul vântului şi al furtunii, Enlil, să asigure dreptatea în acele locuri, să răspundă plângerilor, să elimine ostilitălile şi insureetia armată şi să aducă pacea sumerienilor şi akkadienilor. Imnurile regale slăveau pacea. Atentia acordată dreptului familiei reflectă preocuparea pentru valorile familiei şi stabilitate prin oferirea de indicaţii cu privire la drepturile asupra proprietăţii şi la moştenire, la copiii născuţi de sotia sau soţiile legale, de sclave sau de prostituate. Nu era recunoscută egalitatea între indivizi sau aceea între sexe. Unii bărbaţi şi unele femei erau moşieri prosperi, altii erau sclavi care puteau fi cumpăraţi sau vânduti, deşi libertatea putea fi câştigată. Alte legi priveau etica afacerilor. Lipit-Iştar ne apare ca un rege care a redus datoriile, a fixat controale pentru a preveni nedreptatea socială şi a încercat să limiteze averile particulare. Într-un epilog, regele se laudă că a eliminat ostilităţile, rebeliunea, plângerile şi că a stabilit dreptatea şi adevărul în regatul său.

      Cel mai faimos cod de legi mesopotamian, Codul lui Hammurabi al Babilonului (1728-1646 î.Hr.), reflectă mare parte din conţinutul codurilor precedente. Hammurabi a fost ales de zei pentru a asigura bunăstarea supuşilor săi cu dreptate şi prin eliminarea răului şi a vicleniei, astfel încât “cel puternic să nu-l asuprească pe cel slab”. Dreptatea, care însemna “lucrul drept”, se referea în primul rând Ia dreptatea în sens economic (Saggs, 1962, pp . 198 şi urm.) şi multe legi priveau proprietatea, actiunea în justiţie, practica comercială şi contractele. Justiţia făcea distinctie între clase sociale şi membrii unei familii. Pentru injuriile aduse membrilor aristocraţiei se aplica lex talionis (legea talionului). Pentru injuriile aduse oamenilor de rând şi sclavilor se aplicau doar amenzi, iar in cazul sclavilor, amenda era plătită stăpânului ca recompensă pentru daune aduse proprietăţii. Legea familiei stabilea întâietatea tatălui. Dacă un membru al aristocraţiei întâmpina dificultăţi financiare, îşi putea vinde soția sau copiii ca sclavi pe o perioadă de patru ani. Luarea în căsătorie a unei soţii fără contract nu avea bază legală. Violarea unei fecioare de rang aristocratic promise deja se sfârşea cu moartea violatorului. Soţiile acuzare de infidelitate erau aruncate într-un râu în care se presupunea că zeul acestuia le va decide nevinovăţia sau vinovăţia. Acuzatiile false erau pedepsite aspru, iar cine făcea pe nedrept acuzaţia de crimă era osândit la moarte. Comportamentul neglijent sau ineficient se solda cu plata daunelor, însă un chirurg care opera cu un bisturiu de bronz un pacient de rang înalt cauzându-i moartea sau care, operându-l la ochi, îi cauza orbirea era pedepsit prin tăierea mâinii. Dacă operaţia reuşea, medicul era plătit cu zece bani de argint. Dacă pacientul era sclav, medicul trebuia să dea un alt sclav în locul celui mort, iar pentru pierderea unui ochi, trebuia să-i plătească stăpânului jumătate din valoarea sclavului. Dacă sclavul se vindeca, medicul primea doi bani de argint. Dacă un bărbat o lovea pe fiica însărcinată a unui om de rând, provocându-i pierderea sarcinii, el trebuia să plătească zece bani de argint pentru pierderea sarcinii. Dacă lovitura cauza moartea femeii era ucisă fiica atacatorului. Dacă femeia era de rang inferior sau sclavă, criminalul trebuia să plătească o amendă. Legea îl favoriza pe bărbat faţă de femeie şi pe aristocrat faţă de omul de rând sau de sclav.

Etica în Egiptul antic

        În timp ce, în Mesopotamia, modelele etice prindeau contur, un accent etic apărea şi în Egipt. La baza eticii egiptene se afla ma ‘at, cuvânt care semnifica dreptate, echilibru, normă, ordine, adevăr, acţiune dreaptă şi corectă, toate stabilite de la începuturi de către zei şi garantate acum de faraoni. Începând cu dinastia a V-a (cea 2450-2300 î.Hr.), funcţionarii publici numiţi de rege pentru a se ocupa de problemele legale erau numiti “preoti ai ma ‘at-ului” (Morenz, 1 973, pp. 12 şi urm.). Nu au fost recuperate coduri de legi care să definească ma ‘at, iar conceptul pare să fi funcționat ca valoare de bază a conduitei şi raţiunii morale.

Este clar că au existat reglementări uzuale care aveau la bază ma ‘at şi care, din când în când, puteau fi ridicate la rangul de edicte faraonice. Dreptatea şi adevărul nu erau concepte vagi, ci trebuiau aplicate în viata de zi cu zi. În tribunale, magistratii trebuiau să manifeste ma ‘at în ceea ce spuneau şi prin modul în care rezolvau cazurile (Morenz, 1973, p. 125). Egiptenii trebuie să acţioneze în deplină armonie cu ma ‘at-ul, nu în sensul unor precepte legale, ci mai curând în linii mari şi în mod arbitrar, deşi mai târziu s-a manifestat tendinţa de conformare la reguli (Wilson, 1 958). Normele etice care susţineau ma ‘at-ul erau predate în şcolile de scribi, de către cărturari. S-au descoperit aforisme, maxime şi sfaturi copiate de ucenici, unele datând din jurul anului 2000 î.Hr. , ceea ce subliniază importanţa respectării preceptelor pentru obţinerea succesului în afaceri, guvernare, functii administrative şi de stat. Respectarea normelor etice se făcea din motive esential practice: ignorarea lor atrăgea după sine eşecul acestora, iar încălcarea lor – pedeapsa şi dezastrul social (Larue, 1988, pp. 70-73). Ucenicii erau încurajaţi să se căsătorească. Unitatea socială de bază era familia, alcătuită din tată, una sau mai multe soţii şi copiii lor. Căsătoriile incestuoase erau considerate fireşti. Proprietatea era moştenită de către familie, iar când murea mama, tatăl risca să piardă, deoarece fiica sa obţinea controlul asupra proprietăţii. Pentru a evita înstrăinarea proprietăţii, nu puţine erau cazurile când tatăl se căsătorea cu fiica sa ori fratele cu sora lui. Fără îndoială că multe dintre aceste uniuni erau aranjamente formale, cu simplul scop de a proteja proprietatea; este discutabil dacă aceste căsătorii se realîzau sau nu şi din punct de vedere sexual. Termenul “soţie-soră” este menţionat adesea în inscripţii şi este posibil ca unele dintre aceste căsătorii incestuoase să manifeste iubire adevărată şi afecţiune între fraţi. “Zeii Osiris şi Set s-au căsătorit cu surorile lor Isis, respectiv Neftis. Din uniunile lor au rezultat Horus, respectiv Anubis; ca urmare, zeii au sancţionat căsătoriile între frati şi surori – dar fără îndoială, acestea au existat la începuturi în Egipt (Budge, 1 977, p. 23). Manchep White precizează că “pentru a proteja puritatea succesiunii, era indicat ca regele să procreeze cât mai multi copii cu putinţă, prin ceea ce se numeşte uniune interzisă. De aceea se întâmpla adeseori ca el să se căsătorească cu propriile-i fiice” (1970, p. 15). În ceea ce priveşte căsătoriile neincestuoase, ucenicii erau sfătuiti să aleagă cu grijă o sotie pe care să o hrănească, să îi asigure îmbrăcăminte şi bijuterii care să o multumească, deoarece ea le oferea copii, mai ales fii care urmau să preia atributiile tatălui şi să ducă mai departe numele familiei. Sotul era avertizat să evite disputele juridice cu sotia sa, precum şi soţiile altor bărbati. Datorită legii asupra moştenirii, femeile egiptene se bucurau de un statut şi de o libertate care le erau refuzate femeilor din alte părţi ale Orientului Apropiat. Era descurajată nerespectarea autorităţii parentale. Un fiu trebuia să fie umil, dispus să accepte sfaturi, să evite actele necinstite şi frauduloase şi să aibă un comportament decent. Conform spuselor înţeleptului vizir Ptah-hotep (secolul al XXV-lea î.Hr.), neascultarea filială putea fi cauza renegării fiului. Înţeleptul învăţător, Amen-em-opet (secolul al XIV-lea î.Hr.) a predicat împotriva dorintei avide de putere şi a acumulării de avere prin jaf, fraudă sau înşelătorie în afaceri, i-a îndemnat pe ucenicii lui să gândească înainte de a deschide gura şi i-a avertizat cu privire la asocierea cu persoane aducătoare de necazuri. Idealul său era bărbatul temperat care săvârşea fapte bune şi acte caritabile, care nu îşi bătea joc de persoanele cu infirmităti fizice sau de cei în vârstă, care ajuta un bătrân beat in loc să-l lovească şi care, apostrofat fiind de către un vârstnic, accepta calm insultele.

        Unele dimensiuni ale eticii egiptene sunt legate de credinta lor în viata de apoi. “Nici o altă natiune a lumii antice nu a fost mai hotărâtă să învingă moartea şi să câştige viata veşnică” (Lichtheim, 1 975, 1, p. 119). Se proceda la conservarea corpului şi folosirea magiei în combinaţie cu un concept de ratiune etică. Capitolul 1 25 din Cartea Morților cuprinde o confesiune negativă în care defunctul recită dinaintea unui juriu alcătuit din 42 de judecători divini o listă de 42 de păcate necomise. Greşelile includeau comportamentul urât fată de persoane şi animale, blasfemia, jaful, calomnierea de către un servitor a stăpânului său, cauzându-i suferintă, crima, sexul ilicit sau masturbarea, înşelătoria ş.a.m.d. Protestul se încheie cu repetarea afirmatiei : “Sunt pur!”. Într-o altă declaratie făcută în Holul Ma ‘at-ului, defunctul pretinde că a dat pâine flămândului, apă însetatului, haine celui dezbrăcat şi a asigurat transportul pe apă al celui fără barcă (Budge, 1913, p. 587). Evident, una dintre cele mai puternice motivatii pentru respectarea valorilor sociale acceptate era teama de judecata de apoi.

       Interzicerea cruzimii asupra animalelor, un principiu etic neobişnuit în lumea antică, are la bază credinţa egipteană că atunci când Ptah, zeul creator al Memphisului, a dat viaţă fiintelor prin cuvântul său, toate creaturile au devenit manifestarea divinului. Toate acestea, inclusiv ceilalţi zei, erau proiectii ale lui Ptah. Astfel, egiptenii îşi imaginau că toate creaturile lumii lăudau soarele care răsărea in fiecare zi, la fel cum făcea fiecare egiptean în parte. Mai mult, unii zei luau chip de animal. De exemplu, Thoth putea fi babuin sau ibis, animalul sacru al zeiţei Bast era pisica, Tauret era zeita-hipopotam, Sebek era crocodil ş. a.m.d. Lista animalelor sacre era lungă, incluzând vulturul, rândunica, broasca-testoasă, scorpionul, şarpele ş.a.m.d. În ciuda respectului şi a veneratiei pe care le manifestau fată de aceste creaturi (unele erau mumificate), egiptenii nu ezitau să le folosească drept hrană. Dar pentru că animalele erau pretioase, iar egiptenii venerau viata, era de aşteptat ca oamenii să trateze şi alte creaturi cu respect, iar în cazul animalelor domestice, cu bunătate, deoarece comportamentul fată de animale era inclus printre actiunile care urmau să fie judecate în viata de apoi.

       Desigur, unii erau sceptici in privinta vietii de apoi promise. La petrecerile date de egipteni, atmosfera era întreţinută, în parte, de un harpist care încuraja oaspeții “să se dedea plăcerii, deoarece nu aveau nici o siguranță că sârguinta pe pământ le va aduce fericirea veşnică” (Wilson, 1958, p. 467). Harpistul spunea că mormintele piramidale ale divinilor faraoni şi ale nobililor lor fuseseră profanate, şi era ca şi cum nici nu ar fi existat vreodată. El preciza că nimeni nu se întorsese vreodată din mormânt pentru a-i asigura pe cei vii de existenta nemuririi. Asemenea hangitei care îl sfătuise pe Ghilgameş, harpistul îi sfătuia pe cei care il ascultau:

Urmează-ti dorintele în toată viaţa ta,

Capul să ţi-I impodobeşti cu mirt şi veşminte alese să porţi …

Caută să-ţi împlineşti plăcerea şi vrerile,

Grijeşte-ţi de nevoile lumeşti după cum inima îţi porunceşte,

Până in ziua hărăzită morţii.

       El mai adaugă că nimeni nu-şi ia bunurile cu sine, că doliul şi bocitul nu vor aduce pe nimeni din mormânt, de unde nu există cale de întoarcere.

       În ceea ce priveşte lumea din afara granitelor Egiptului, notiunile pe care le aveau egiptenii cu privire la propria superioritate erau evidente. Ei se considerau oameni diferiti de zei şi superiori animalelor. Termenul ” străin” sugera o categorie inferioară celei pe care egiptenii o considerau a fi categoria umană, deoarece, conform gândirii egiptene, influenta străină era responsabilă de dezbinarea socială. În unele scrieri, străinii care locuiau departe de bogătia Nilului şi de normalitatea vietii din Egipt (ma ‘at) erau incluşi în categoria animalelor. Totuşi, dacă un străin dorea să se stabilească în Egipt, atunci acea persoană intra în rândul oamenilor.

Etica în Scripturile evreieşti

     Când evreii au intrat în Canaan, probabil la sfârşitul secolului al XIII-lea î. Hr. , regiunea se afla sub controlul monarhiilor locale care plăteau tribut Egiptului. Conform legendei biblice, regatul evreiesc, ca şi cel al Mesopotamiei, a fost instaurat în secolul al X-lea î.Hr. prin alegere divină de către zeul evreu Iahve. Saul a fost uns rege, apoi respins (1 Regi 10, 17-25 ; 13, 1 3-14). A fost ales David, care a instaurat linia iudaică de conducători (1 Regi 16, 1-13 ; 2 Regi 7,5-17). Regele era protectorul regatului lui Iahve (1 Regi 8,20), păstor al poporului său (2 Regi 5,2 ; 4 Regi Il, 17), participant la unele rituri (3 Regi 3,4 ; 8,62 etc.), iar uneori era implicat în procesele judiciare (2 Regi 12,1-6), dar nu era întru totul deasupra legii (2 Regi 12,7-14; 1 Regi 21).

Legea biblică reflectă motive regăsite în legislatia mesopotamiană. Legile lui Iahve i-au fost dezvăluite alesului său, Moise, în timpul unei întâlniri personale pe Muntele Sinai (Horeb). Tora – o compilatie de recomandări (unele imprumutate, altele originale) – a fost elaborată între secolele al X-lea şi al V-lea î.Hr. Asemenea legii mesopotamiene, aceasta a oferit credincioşilor săi o identitate ca popor ales, legat de zeitatea sa printr-o relaţie caracterizată prin angajament solemn şi legalitate (Deut. 14,2). Chiar şi după secolul al VI-lea î.Hr. , când Iahve apărea ca un zeu universal, nu doar local, evreii au reţinut un particularism în expresia universalistă (Isaia 40-55). Semnul legământului, circumcizia, era destinat exclusiv bărbaţilor, iar necircumciderea sau orice încercare de a ascunde semnul era echivalentă cu abandonarea acestuia ( 1 Mac. 1, 15). Scopul legii era sedeq, interpretat de obicei prin ” dreptate” sau “virtute”, şi insemna “calea cea dreaptă” sau ceea ce este normal. În Deuteronom (16,20) stă scris: Sedeq, sedeq, vei trăi şi vei moşteni pământul pe care Iahve, Domnul Dumnezeul tău, ti-I dă. Sedeq este exprimat în legea biblică atât sub formă cazuistică (jurisprudenţă), cât şi apodictică (obligatie). Când legea a fost consfintită ca fiind aplicabilă în toate timpurile şi tuturor generaţiilor, a luat forma obligatorie şi inflexibilll a unei “etici bazate pe cartea legii”. Relatia dintre zeitate şi popor avea la bază principiul do ut des (iti dau ca să-mi dai), prin care Iahve a promis binecuvântarea pe măsura respectării legilor sale, de la mâncare, haine adecvate şi practici sexuale până la ofrande şi acte rituale. Cu alte cuvinte, obedienta atrăgea după sine răsplata, nesupunerea atrăgea pedeapsa, aşa încât atunci când un individ sau un grup se aflau în suferinţă sau se confruntau cu o pierdere, aceasta putea fi atribuită unui comportament neetic (Deut. 7, 12-14 : 28). Coeziunea familiei a produs un concept numit “personalitate comună” (Robinson, 1936). Răul produs intr-o generatie putea fi pedepsit in cadrul alteia (Deut. 5 ,9). Astfel, un strămoş imoral putea scăpa de pedeapsă, iar un urmaş bun putea avea ghinion. Această credinţă, care reflecta absenta unui simt al individualismului, a fost contestată in lezechiel, unde fiecare persoană era răspunzătoare pentru răul comis (Iez. 1 8). Relaţia dintre păcat şi pedeapsă a fost contestată in cartea lui Iov. Eroul, un ins onest, care respecta cu fidelitate toate regulile, a avut de suferit nu din cauza unui păcat personal, ci din pricina unui pariu făcut in Rai. Pentru că Iov nu putea şti motivul nefericirii sale şi pentru că teoriile tradiţionale nu au oferit o explicaţie pentru situatia sa, au apărut întrebări cu privire la modul adecvat de a trăi. Răspunsul oferit de povestea lui Iov a fost că individul ar trebui, desigur, să respecte regulile indiferent de consecinţe.

    Un răspuns diferit a fost dat în textele Ecclesiastului. Acestea reflectă teme familiare din Ghilgameş şi cântecele harpistului din Egipt. Autorul, imitându-l pe Solomon, îşi asumă titlul de Qoheleth (învăţător). Viaţa este deşertăciune – aşa îşi începe el jeluirea. În virtutea statutului, a bogăţiei şi puterii sale (asemenea lui Solomon), el îşi putea satisface orice capriciu, de la plăceri spirituale la plăceri trupeşti (vin, femei şi cântec), de la acumularea de bogăţii şi investirea în proiecte de constructii până la nebunie şi pierderea ratiunii. Toate acestea erau lipsite de semnificatie. Într-adevăr, soarta oamenilor, fie ei înţelepţi sau lipsiţi de judecată, fie buni sau răi, era percepută ca nefiind deloc diferită de cea a altor creaturi (Eccl. 2, 14-16 ; 3,18-21 ; 7,15 ; 8,8). Sensul vietii a rămas un mister (Eccl. 8,17). Aşadar cum ar trebui să trăiască oamenii ? Qoheleth recomandă accepcarea destinului care le este hărăzit şi, asemenea hangitei din legenda lui Ghilgameş , îşi sfătuieşte discipolii:

     Du-te, dar, de mănâncă-ti păinea cu bucurie şi bea-ti cu inimă bună vinul, căci de mult a gâsit Dumnezeu plăcere în ce faci tu acum. Hainele să-ti fie albe, în orice vreme, şi untdelemnul să nu-ti lipseascl de pe cap! Gustă viata cu nevasta, pe care o iubeşti în tot timpul vietii tale deşarte, pe care ti-a dat-o Dumnezeu sub soare, în această vreme trecătoare; căci aceasta îţi este partea în viaţă, în mijlocul trudei cu care te osteneşti sub soare. Tot ce găseşte mâna ta să facl, tl cu toată puterea ta! Căci în locuinţa morţilor în care mergi nu este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici intelepciune (Eccl. 9,7-10).

   Etica lui Qoheleth sugerează o abordare a vietii de tipul “trăieşte clipa!” . Spre deosebire de egipteni, el nu crede în judecata de apoi. Viata aceasta este tot ce ni s-a dat. Esenţa învățăturii sale a rămas etica muncii, însă nu a fost omisă nici semnificatia unei vieti responsabile care trebuie trăită in veselie. Unele lucruri sunt mai bune decit altele: înţelepciunea este preferatll prostiei, decenta – indecenţei, viata – morţii, insă, când survine moartea, tot ceea ce omul a ales este lipsit de semnificatie. Învăţăturile evreieşti (Pilde) recunosc două clase de bărbaţi: pe de o parte, cei intelepti care respectă legea divină, sunt buni cetăţeni, discreti, prudenti, demni de incredere, cinstiti, blajini, umili, supuşi, harnici şi imparţiali in judecată; iar pe de altă parte, cei răi, lipsiţi de judecati şi care ignoră legea. Femeile sunt împărţite in două clase: cele bune, care sunt soţii ideale, preocupate în special de bunăstarea familiei şi a sotului, care muncesc din greu să tină căminul şi sunt negustorese iscusite (Pilde 31, 10-31); şi cele rele, aventuriere lascive care reprezintă lipsa de ratiune şi dezastrul (Pilde 7,6-27; 9,13-18). Motivul pentru care invăţătura era demnă de urmat este acela că o cale duce la succes, iar cealaltă, la eşec şi necaz. Deşi în Ieşirea (12,49) se spune: “0 lege să fie şi pentru băştinaş şi pentru strâinul ce se va aşeza la voi!”, diferentele existau. Cetâţenii erau diferiţi de sclavi, cei pribegi de străinii rezidenţi, precum şi bărbaţii de femei. Societatea îşi manifesta grija pentru orfani, văduve şi pentru cei aflati în pribegie (Deut. 10,18-19). Evreii ajunşi în sclavie erau eliberati după şase ani şi trataţi cu generozitate (Deut. 15, 12-18). Căsătoriile cu străinii erau interzise (Deut. 7,3-4 ; Neem. 13,23-27). Inegalitătile sociale şi politice erau acceptate. Etica familiei sublinia importanta liniei masculine. Nu exista credinţa în viata de după moarte, iar “nemurirea” consta în perpetuarea identitâţii prin urmaşi de sex masculin. Desigur că sedeq era ignorat de către unii oameni. Proteste profetice deplâng violarea drepturilor celor săraci, ale văduvelor şi orfanilor de către cei bogaţi şi puternici. În secolul al VIII-lea i.Hr., Miheia a cerut poporului: “Faceti dreptate, iubiți bunătatea şi fiti umili în faţa Dumnezeului vostru” (6,8). Amenintarea profetică a dezastrului, îndreptată împotriva poporului în aceeaşi perioadă, i-a înspăimântat pe unii, însă a fost ignorată şi luată în batjocură de alţii (Is. 28, 14-22). Spre sfârşitul secolului al VI-lea î.Hr., s-au abătut dezastrele prezise: Ierusalimul a fost distrus, conducătorii evrei şi meşteşugarii iscusiti au fost duşi în exil la Babilon, iar Cirus al Persiei a cucerit, la rândul lui, Babilonul. Politica persană a permis exilatilor evrei să se întoarcă şi să reconstruiască din ruine oraşul Ierusalim şi templul. În secolul al V-lea î.Hr. , o serie de lideri puternici ai evreilor, precum Ezdra şi Neemia, au preluat conducerea, căutând să impună identitatea evreilor nu doar prin restaurarea oraşului şi a templului, ci şi pe baza unui sistem al credintei. În această perioadă au fost făcute ultimele adăugiri la Tora. Acest cod de legi care cuprinde primele cinci cărti din Biblie, a devenit fundamentul unei etici a legământului, bazat pe relaţia dintre zeitate şi popor – o relatie care, conform traditiei, datează, prin Moise, de la Avraam. Interpretarea dată de Ezdra şi Neemia acestui legământ necesita separarea evreilor de toti ceilalţi, interzicerea căsătoriilor între evrei şi neevrei (Neem. 10,30), mergând pănă acolo încât se insista ca şi căsătoriile deja consumate să fie desfăcute (1 Ezd. 10, 18-19). Cei doi conducători erau convinşi că mariajele între evrei şi neevrei nu numai că întinau puritatea iudaismului (Neem. 13,23-26), dar încălcau şi legile Scripturii (Neem. 13, 1-3), provocând furia divină (Ezd. 10, 14). Nu toată lumea era de acord cu această politică izolationistă. Autorul Cărţii lui Rut, compusă spre sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr. , menţionează că regele David a rezultat dintr-o căsătorie între un moabit şi un evreu. Iona scoate în evidenţă grija zeitătii evreieşti pentru alte popoare, de unde rezultă şi responsabilitatea evreilor fată de străini – chiar şi fată de asirieni (Iona 4, 11). Pe măsură ce lupta asupra eticii izolaţioniste căpăta amploare, un alt element a influentat gândirea evreiască. Cu origini în religia persană a profetului Zoroastru, acest element a introdus în iudaism notiunea ariană de “dualism cosmic”. Teologia lui Zoroastru afirma că Ahura Mazda, atotştiutorul creator şi ocrotitor al lumii binelui, adevărului, puritătii şi luminii, fost contrapus lui Angra Mainyu, întruparea răului, a minciunii şi a întunericului. Fiecare om avea dreptul la libera alegere între lumină şi întuneric. În cadrul acestei bipolarităti, zoroastrismul sustine că istoria se îndreaptă spre un sfărşit, o epocă finală în care adevărul şi binele vor triumfa. În eschaton, fiecare suflet unit acum cu trupul va trece un pod al separării, care îl va conduce pe cel drept în paradis, iar pe cel viclean îl va întoarce din drum. În final, atât cel viclean, cât şi cel drept vor fi supuşi unui test, acela de a trece printr-un şuvoi de metal topit: pentru cel drept, va fi ca o baie caldă, pe când cel rău îşi va găsi sfârşitul. Etica eshatologică a fost preocupată de problema teodiceei, a dreptăţii lui Dumnezeu. Dacă divinitatea este bună şi dreaptă, atunci de ce răul este atât de răspândit şi puternic în lume? Răspunsul a fost că răul este rezultatul activităţii lui Angra Mainyu (care prefigura diavolul) şi, în ciuda triumfului aparent al răului în această lume, balanta se va echilibra în lumea de dincolo prin răsplătirea binelui şi pedepsirea răului. A fost subliniată ideea că cei care vor face bine vor fi răsplătiti cu fericirea eternă. Aceste concepte au pătruns în etica evreiască formând învăţăturile esentiale ale cărtii lui Daniel, scrisă in jurul anului 168 i.Hr. , moment în care persecutarea evreilor de către grecii seleucizi a atins apogeul (vezi 1 Mac. 1 ,2 ; 2 Mac. 6-7; Josephus, Antichităţi, xn, V, vi). Daniel le-a oferit evreilor un nou răspuns la problema teodiceei: dacă cel drept suferă pe pământ în ciuda bunătătii sale şi a respectului fată de Lege, el va fi răsplătit in viata de apoi. Dacă oamenii răi se bucură de prosperitate, capătă putere, bogăţii şi autoritate, cei pioşi ştiu că aceştia vor fi pedepsiti in cealaltă viată în raport cu faptele săvărşite, căci toată puterea, bogătia şi autoritatea câştigate în această viaţă nu insemnă nimic in lumea care va veni. Cei drepti ştiu că sfârşitul este iminent – tot ce trebuie să facă este să creadă în continuare în ciuda persecuţiei, a torturii şi a mortii. Iahve a fost o zeitate etică, regulile sale au reprezentat o etică pozitivă, iar discipolii săi ştiau că trăiesc conform unei etici superioare, a unui cod divin de conduită. (…) Viata dreaptă, viata decentă, viata etică nu mai contează în crearea unei societăţi etice. Acest lucru este imposibil în rândul oamenilor deoarece răul predomină, iar sfârşitul este iminent. Doar în viata de după moarte, în împărăţia celor drepti poate lua fiintă societatea etică în adevăratul sens al cuvântului. Pentru a face parte ·din acea societate idealizată, individul trebuie să preţuiască drumul drept în această viaţă. Dacă iudaismul sustinea că o conduită etică in această viată poate fi recunoscută după respectarea regulilor legământului şi că ea implică obtinerea binecuvăntării divine a individului şi a natiunii, accentul cade acum pe rătsplata personală şi pedeapsă. Unele secte evreieşti, inclusiv fariseii şi călugării care trăiau pe lângă Marea Moartă (despre care se crede că erau esenieni), au acceptat învăţăturile eshatologice; se poate ca prin aceste secte să fi pătruns în creştinism şi in etica creştină această viziune asupra lumii.

Peter Singer, TRATAT DE ETICĂ