FACILITAREA SOCIALĂ

FACILITAREA SOCIALĂ

   Faptul primordial al ştiinţei psihosociologice este evoluţia individului în mijlocul semenilor. În forma sa incipientă, ca şi în formele cele mai evoluate, socialul înseamnă convieţuire. Este individul afectat de simpla prezenţă a celorlalţi? Constituie co-prezenţa pură o situaţie de influenţă socială? La începutul veacului al XX-lea tînăra disciplină a psihologiei sociale făcea din această întrebare obiectul primelor sale experimente.

   Într-un articol din 1898, intitulat “Factori dinamogenetici în competiţie şi în imprimarea ritmului”, psihologul american Norman Triplett a remarcat timpii superiori ai cicliştilor evoluînd în compania altora, în comparaţie cu timpii obţinuţi în situaţia de cursă solitară. El a imaginat apoi un context pe care l-a vrut modelul curselor de biciclete, cerînd unor copii să acţioneze mulinete, “cît de repede sunt în stare”, singuri sau avînd alături pe alţii care făceau acelaşi lucru. Cercetătorul a constatat o performanţă superioară în al doilea caz, conchizînd asupra influenţei benefice pe care prezenţa altora ce execută o sarcină identică o are asupra individului.

   În anii ‘20 Floyd Allport, autorul primului manual de psihologie socială ce-şi întemeia sintezele pe studii experimentale, a dat un nume acestui fenomen – facilitarea socială, semnalîndu-i prezenţa şi în lumea animală. În principiu, facilitarea socailă se referă la ameliorarea performanţei subiectului atunci când ceilalţi sunt de faţă în raport cu situaţia în care subiectul se află singur. Acelaşi psiholog a distins între efectele publicului (ceilalţi asistă pasivi la evoluţia subiectului) şi efectele co-acţiunii (ceilalţi prezenţi fac acelaşi lucru ca şi subiectul).

   În perioada dintre cele două războaie mondiale cercetările s-au înmulţit, făcînd apel atît la subiecţi umani, cît şi la subiecţi recrutaţi din diferite specii animale. Totuşi, pe lîngă efectele propriu-zise de facilitare socială, s-a constatat curînd că există situaţii în care prezenţa altora se soldează cu efecte negative asupra performanţei. Lipsa unei explicaţii unificatoare, precum şi dificultatea de a defini cu exactitate pasivitatea publicului, au condus la dispariţia interesului pentru acest fenomen.

Teoria impulsului

   În 1965, cînd Robert Zajonc publică un articol cu un impact deosebit, studiile asupra facilitării sociale căzuseră în desuetudine şi mulţi le priveau ca pe o eroare a debutului, ca pe o fundătură a cercetării. Prin simplitatea şi nemaipomenita eleganţă a interpretării sale, Zajonc va resuscita preocupările pentru acest domeniu. Astăzi nici o discuţie despre procesele de grup sau despre influenţa socială nu mai poate ocoli probema dificilă a facilitării sociale. Punctul de plecare al psihologului social american a fost un principiu binecunoscut al psihologiei experimentale: ideea că activarea (sau excitarea fiziologică) întăreşte răspunsul dominant. Potrivit ecuaţiei lui Hull – Spence, tendinţa de a da un răspuns creşte direct proporţional cu puterea obişnuinţei de a-l emite şi cu nivelul impulsului. Creşterea activării îmbunătăţeşte performanţa în activităţile simple, bine învăţate; aici răspunsul către care există propensiune – răspunsul dominant – este cel corect. Dimpotrivă, în sarcinile complexe răspunsul dominant nu mai corespunde celui corect, iar activarea, favorizînd emiterea lui, duce la o performanţă slabă sau chiar la eşec. Zajonc a aruncat o punte între cele două domenii de cercetare, observînd că prezenţa celorlalţi determină creşterea activării – aceasta este ipoteza fundamentalăa modelului său. Prin urmare, compania celorlalţi provoacă răspunsurile dominante, făcînd ca individul să se depăşească pe sine în sarcinile simple, pe care le cunoaşte perfect şi să aibă o evoluţie nemulţumitoare în cele complicate, de rezolvare de probleme sau de creativitate. La drept vorbind, facilitarea socială îşi merită numele numai în cazul primului tip de sarcini – în sarcinile complexe ea se transformă într-un serios blocaj extern.

   În 1969, Zajonc, Heingarten şi Herman au realizat un experiment inspirat din studiile interbelice asupra facilitării sociale la animale: ei au folosit drept subiecţi gândaci de bucătărie. Se ştie că în faţa unei surse de lumină răspunsul dominant al insectelor este fuga. Zajonc şi colaboratorii săi au construit un aparat care conţinea fie un tub drept prin care se puteau deplasa insectele, fie un tub în cruce. În cazul tubului drept, ei au plasat o sursă de lumină la un capăt, iar la cellalt capăt o cameră întunecoasă, care reprezenta limanul pentru gândacii fotofobi. În aceste condiţii, răspunsul dominant era adaptativ: fugind în linie dreaptă în sensul opus celui din care venea lumina, gândacii se adăposteau în întuneric. Pe de altă parte, în cazul tubului în cruce, camera întunecoasă nu se afla la capătul opus sursei de lumină, ci era plasată lateral: ca să ajungă la adăpost, insectele trebuiau să se întoarcă la dreapta la jumătatea drumului. Dacă ele continuau să alerge înainte, dădeau peste o cameră luminoasă. De data aceasta, răspunsul dominant nu era cel adecvat: îndepărtându-se în linie dreaptă de sursa de lumină, insectele se îndepărtează şi de camera întunecoasă.

   Potrivit ipotezei fundamentale a lui Zajonc, prezenţa altora din aceeaşi specie va întări răspunsul dominant. Această întărire va ameliora performanţa în cazul tubului drept, dar va deteriora în cazul tubului în cruce. Experimentatorii au creat două condiţii de prezenţă socială: co-acţiune şi public pasiv. Co-acţiunea presupunea ca insectele să alerge câte două, fie în tubul drept, fie în tubul în cruce. Prezenţa publiculuui pasiv a fost asigurată prin crearea unor mici cabine de o parte şi de alta a tuburilor din plexiglas, prin care patru insecte priveau la cele care se puneau la adăpost în faţa luminii; evident, insectele din tub puteau percepe această prezenţă socială. Rezultatele acestui experiment bizar pentru psihologia socială au confirmat pe deplin teoria impulsului: în aparatul cu tub drept, prezenţa celorlalţi din aceeaşi speie a făcut ca insectele să ajungă mai repede în camera întunecoasă. Dimpotrivă, insectele care alergau în tubul în cruce şi care trebuiau să emită un răspuns subrdonat pentru a ajunge în întuneric, au avut o performanţă mai slabă dacă au fost însoţite sau privite de alte insecte decât dacă au fost singure. Aşadar, prezenţa celorlaţi a crescut probabilitatea răspunsului dominant, fie el corect sau incorect.

   Zajonc a insistat asupra rolului simplei prezenţe în facilitarea socială. Potrivit acestui autor, facilitarea socială, deci ameliorarea performanţei subietului în sarcinile simple şi deteriorarea performanţei lui în sarcinile complexe, are la bază simpla prezenţă a celorlalţi. Simpla pezenţă implică un public total inactiv, ce nu oferă nici un feed-back. Zajonc susţine că fenomenul de facilitare socială are loc, indiferent de ceea ce fac membrii publicului, şi indiferent de ceea ce gîndeşte subiectul despre prezenţa lor.

Teoria fricii de evaluare

   Principala rivală a concepţiei lui Zajonc este teoria fricii de evaluare, elaborată de Nicholas Cottrell (1972). Acesta susţine că publicul ca şi co-actorii înseamnă pentru individ înainte de toate posibilitatea de a fi evaluat. Ca atare, autorul menţionat propune o modificare a teoriei simplei prezenţe, avansînd ipoteza că celălalt provoacă o creştere a activării (excitării fizilogice) numai dacă este privit ca un potenţial evaluator.

   Cottrell acceptă ideile lui Zajonc despre rolul activării în situaţiile de facilitare socială (aceasta stimulează răspunsurile dominante), dar neagă faptul că activarea ar fi produsă de simpla prezenţă a celorlalţi. Spre a testa această ipoteză, Cottrell şi colaboratorii săi (1968) au contrastat condiţia de simplă prezenţă cu una în care membrii publicului erau legaţi la ochi, explicîndu-se subiectului că se pregătesc astfel pentru a participa la o experienţă asupra percepţiei. Spre deosebire de publicul dispunînd de posibilitatea urmăririi evoluţiei subiectului, cei lipsiţi de această posibilitate n-au determinat răspunsuri dominante decît într-o măsură foarte redusă; cercetătorii au putut conchide că ei n-au influenţat nivelul de activare al subiectului. Facilitarea socială are la bază, aşadar, evaluarea pe care ceilalţi o fac asupra subiectului, şi nu simpla lor prezenţă. Ceilalţi diferă mult între ei în privinţa capacităţii lor percepute de a ne evalua. Ce caracteristici au cei pe care-i în măsură să ne evalueze? S-a demonstrat, de asemenea, că indivizii cu scoruri înalte la anxietate devin mai anxioşi în situaţia de evaluare de către un public decît cei ce au această trăsătură mai puţin pronunţată, fapt ce confirmă teoria fricii de evaluare. Cottrell a explicat capacitatea instanţei evaluatoare de a suscita frică prin anticiparea de către actor a rezultatelor negative ale evaluării. Provocînd frică, aceste expectanţe produc implicit o creştere a activării. Pe de altă parte, expectanţele cu privire la urmările pozitive ale evaluării implică şi ele o activare, încît ambele tipuri de expectanţe sfîrşesc prin a produce efecte de facilitare socială.

Teoria distragere-conflict

   O teorie a facilitării sociale ce ţine seama mai puţin decît oricare alta de caracterul social al acestui fenomen este teoria distragere – conflict, aparţinînd lui G. Sanders şi R. Baron. Sanders şi Baron se declară şi ei de acord cu Zajonc în ceea ce priveşte efectele activării fiziologice în situaţiile de facilitare socială, dar în viziunea lor activarea apare ca urmare a distragerii atenţiei subiectului de către ceilalţi. În această teorie, concentrarea atenţiei subiectului joacă rolul central. Ceilalţi, în calitate de observatori sau de co-actori distrag atenţia subiectului de la sarcină; astfel ia naştere un conflict, subiectul trebuind să decidă dacă îşi va concentra atenţia în continuare pe sarcină sau şi-o va focaliza pe ceilalţi. Conflictul, ce corespunde unei supraîncărcări a sistemului cognitiv, cauzează activare (excitare fiziologică) iar aceasta la rîndul ei conduce la efectele cunoscute asupra performanţei (îmbunătăţirea perfromanţei în sarcinile simple şi deteriorarea ei în sarcinile complexe). Şi stimulii non-sociali dispun de potenţial de distragere a atenţiei, încît şi ei pot declanşa activarea, afectînd performanţa.

Facilitarea socială constituie astăzi obiectul unei vii confruntări de idei. Chiar dacă procesele de facilitare au loc la nivelul zero al interacţiunii ele constituie forma radicală de influenţă, cea mai simplă, dar căreia cu greu ne putem sustrage.