Obediența

            Obedienţa – influenţa autorităţilor

    Obedienţa reprezintă un gen de influenţă socială diferit, prin mecanismele subiacente, în raport cu facilitarea socială, normalizarea sau conformismul. Situaţiile de obedienţă sunt situaţii în care schimbarea în comportamentul ţintei survine ca urmare a unui ordin venit din partea unei surse de influenţă înzestrate cu autoritate legitimă. Ca atare, diferenţa de statut dintre cele două entităţi devine un factor ce afectează în mod decisiv cuantumul de influenţă obţinut. Majorităţii cantitative din situaţiile de conformism îi ia locul o majoritate calitativă. În relaţia de obedienţă dorinţa sursei de a influenţa comportamentul ţintei este evidentă, resimţită ca atare de aceasta din urmă. Mai mult, personajul autoritar supraveghează de obicei îndeplinirea ordinului, reînnoindu-l atunci cînd persoana ţintă dă semne de independenţă şi făcând astfel ca situaţia să pară şi mai constrîngătoare. În fine, în comparaţie cu situaţiile de conformism, în care membrii grupului şi individul influenţat au acelaşi comportament, în obedienţă nu regăsim această similaritate; autoritatea pretinde ca individul să desfăşoare un comportament pe care ea însăşi nu-l face, cel puţin nu sub privirile acestuia.

      Cercetările lui Stanley Milgram asupra obedienţei au avut un ecou cu totul neobişnuit în lumea ştiinţifică. Milgram şi-a făcut ucenicia pe lîngă Asch. De timpuriu, însă, şi-a criticat magistrul, opinînd că tipul de sarcină imaginată de acesta pentru studiul conformismului nu are consecinţe pentru conduita cotidiană a subiectului. De aceea, el a preferat, în locul judecăţilor perceptive, un comportament motor – administrarea de şocuri electrice unui partener. În studiile sale, figura autoritară este reprezentată de experimentator.

      Subiecţii primului experiment al lui Milgram, ca, de altminteri, subiecţii tuturor experimentelor, au fost recrutaţi printr-un anunţ în ziarul local din New Haven. Anunţul preciza că fiecare participant va primi 4 dolari (ceea ce reprezenta plata îndestulătoare pentru o oră de lucru) şi 50 de cenţi pentru transport. Se menţiona că e necesar ca subiecţii să fie bărbaţi şi să aibă vârsta cuprinsă între 20 şi 50 de ani (numai în experimentul 8 s-au folosit femei în rolul profesorului). Profesiunile subiecţilor au fost din cele mai diverse, de la muncitori la funcţionari şi de la vânzători la oameni de afaceri. Sosind la laborator, subiectul întâlneşte un bărbat corpolent de 50 de ani, cu o înfăţişare de funcţionar de nivel mediu (de fapt, un complice), care-i mărturiseşte că şi el a venit pentru a lua parte la experiment. Amândoi sunt întâmpinaţi de experimentator – Milgram a preferat să observe totul din spatele pereţilor oglindă, încât rolul experimentatorului l-a jucat un profesor de bilogie de 31 de ani. Cu o înfăţişare întrucâtva severă, îmbrcat într-un halat gri şi purtând cravată, acesta a păstrat mereu o atitudine impasibilă. Experimentatorul le plătea celor doi, precizându-le că orice s-ar întâmpla în experiment, banii le aparţin. Le explica apoi că cercetarea sa poartă asupra influenţei pedepsei asupra învăţării, arătând vag spre un teanc de cărţi de pe birou, pe care subiectul putea zări titluri legate de învăţare. Pentru buna desfăşurare a experimentului, unul din cei doI trebuia să joace rolul profesorului, iar ceălalt al elevului. Prin trucarea unei trageri la sorţi, subiectul naiv ajungea întotdeauna să joace rolul profesorului. Elevul era aşezat într-un scaun electric într-o încăpere alăturată. În timp ce I se legau electrozii sub privirile subiectului, bărbatul corpolent mărturiseşte că n-a mai primit niciodată şocuri electrice. Experimentatorul îl linişteşte, spunându-i: “Deşi şocurile pot fi foarte dureroase, nu vă vor provoca răni grave”. Întors în laborator împreună cu experimentaorul, “profesorul” primea instrucţiunile pentru conduita sa din timpul experimentului de învăţare. I se prezenta generatorul de şocuri electrice, cu cele 30 de comutatoare. Fiecare comutator era etichtat cu un voltaj de la 15 la 450 de volţi, cu o creştere de 15 volţi de la un comutator la altul, de la stânga la dreapta. În afară de aceste etichete, existau alte nouă, din care primele şapte priveau grupuri de câte patru comutatoare: şoc uşor, şoc moderat, şoc puternic, şoc foarte puternic, şoc intens, şoc extrem de intens, pericol: şoc sever. Ultimele două comutatoare erau marcate fiecare cu însemnul XXX. Elevul trebuia să înveţe perechi de cuvinte. Subiectul naiv sau profesorul citea o listă de cuvinte-perechi, după care rostea primul termen al unei perechi, urmat de alte patru cuvinte. Sarcina elevului era de a stabili care din cele patru cuvinte era perechea termenului enunţat. Aflat în camera alăturată şi neputând comunica verbal, elevul îşi transmitea răspunsul prin apăsarea unuia din cele patru butoane de pe pupitrul din faţa sa. Prin acţionarea acestor butoane, se apindeau becuri corespunzătoare deasupra generatorului de curent, încât profesorul lua cunoştinţă de răspunsul elevului. Potrivit instrucţiunilor, la fiecare nouă greşeală a elevului, prfesorul urma să aplice un şoc electric superior ca intensitate. Înainte ca şedinţa de învăţare să înceapă, pentru a mări credibilitatea montajului experimental, subiectului naiv i se aplica un şoc electric de 45 de volţi. Astfel, subiecţii nu puteau bănui că maşina din faţa lor era doar o simulare a generatorului de şocuri. Să remarcăm, că subiectul este o persoană foarte ocupată: el administrează testul de cuvinte perechi, analizează răspunsurile elevului şi decide dacă sunt sau nu corecte, aplică şocul electric (de fiecare dată cu 15 volţi mai puternic decât precedentul, anunţă într-un microfon rezultatul fiecărei încercări, răspunsul corect dacă elevul a comis o eroare, precum şi intensitatea şocului electric pe care urmează să-l administreze. Milgram însuşi a admis că acest şir de acţiuni desfăşurate într-un timp scurt constituie un factor relativ însemnat în determinarea comportamentului subiectului. În privinţa feedbackului elevului, acesta furnizează aproximativ trei răspunsuiri greşite la unul corect. În acest experiment, subiectul nu are posibilitatea să audă nici un protest al victimei, după cum nu aude răspunsurile ei. Atunci când se aplică şocul de 300 de vlţi, victima loveşte în perete, iar subiectul aude izbitura. Zgomotul se repetă după şocul de 315 volţi. După aceste incidente, elevul nu se mai face în nici un fel auzit şi nu mai dă nici un răspuns. Experimentatorul cere subiectului să considere absenţa răspunsului drept răspuns greşit. Reacţiile de abandon ale subiectului se pot produce la oricare intensitate a şocului, însă, cum vom vedea, în experimentul 1 primii subiecţi (cinci la număr) se opresc la şcoul de 300 de volţi. Milgram s-a îngrijit să standardizeze intervenţiile experimentatorului. Atunci când subiectul manifesta prima dată dorinţa de a renunţa, i se spunea: “Vă rog să continuaţi”. Replicile următoare sunau astfel: “Experimentul cere să contunuaţi”, “Este esenţial să continuaţi”, “Nu aveţi de ales, trebuie să continuaţi”. Tonul persoanei înzestrată cu autoritate era ferm, dar, cum ne asigură Milgram, “nu nepoliticos”. Cele patru replici reprezintă, de fapt, operaţionalizarea autorităţii”. E uluitor cum nişte fraze atât de banale pot induce obedienţa. Cineva observa că ultimele două sunt absurde şi că, examinate în afara contextului, ar putea părea că ruinează credibilitatea autorităţii. Întregul montaj experimental trebuie înţeles ca un cadru optim în care poate fi studiat conflictul dintre comenzile experimentatorului de a continua şi cererile victimei de a opri administrarea şocurilor. Milgram a practicat măsuri dependente extrem de simple, aceasta constituind o caracteristică esenţială a tuturor demersurilor lui empirice. În experimentele asupra obedienţei, măsura dependentă principală a constituit-o intensitatea şocului la care subiectul refuză să mai asculte de ordinele autorităţii. Totuşi, Milgram n-a stăruit asupra diferenţelor dintre, de pildă, subiecţii care se opresc la 150 de volţi şi cei care se opresc la 420 de volţi, numindu-I pe toţi cei care părăsec experimentul înainte de administrarea şocului maxim “subiecţi neobedienţi”, denumirea de “subiecţi obedienţi” rezervând-o pentru cei ce au aplicat absolut toate şocurile. În afara urmăririi acestei variabile, autorul a făcut observaţii sistematice, notând toate comportamentele neobişnuite. Evoluţia fiecărui subiect a fost înregistrată pe bandă audio. S-au făcut şi fotografii, numai prin peretele oglindă. Autorul a măsurat latenţa şi durata şocurilor. Rezultatele cele mai cunoscute ale experimentului standard privesc proporţia de subiecţi obedienţi: 26 din 40, ceea ce reprezintă 65%. Cei 14 subiecţi neobedienţi şi-au întrerupt participarea astfel: 5 la 300 de volţi (la acest nivel, elevul loveşte cu piciorul în perete), 4 la 315 volţi, 2 la 330, câte unul la 345, 360 şi 375. Din punctul de vedere al intensităţii şocurilor aplicate, media celor 40 de subiecţi a fost de 375; media numărului de şocuri aplicate de şocuri adminstrate de un subiect are valoarea 27 (din 30, cât ar fi fost maximum posibil). Milgram a raportat, în completarea acestor măsuri dependente, nervozitatea extremă a subiecţilor: “Subiecţii transpirau, tremurau, se bâlbâiau, îşi muşcau buzele, gemeau şi îşi înfingeau unghiile în carne […] Un semn de tesniune l-a constituit apariţia repettă a unor accese de râs nervos. Râsul părea complet deplasat […] Într-unul din cazuri, accesul de râs nervos a fost atât de violent şi convulsiv, încât a trebuit oprit experimentul” (Milgram, 1963, p. 376). Un episod cunoscut legat de experimentul 1 este subestimarea accentuată a ratei obedienţei de către specialiştii cărora le este descris designul experimental. Milgram relatează că a contactat 14 psihologi cu diplomă de Yale, furnizându-le detalii cu privre la situaţia experimentală şi cerându-le să facă predicţii asupra comportării a 100 de subiecţi. Psihologii au dezvăluit expectanţe cu totul eronate în legătură cu felul în care ara reacţina subiecţii: cei mai psimişti au apreciat că doar trei subiecţi (din 100) vor aplica şocul de 450 de volţi. Media acestor estimări a fost de 1,2%. Ca atare, discrepanţa dintre expectanţele psihologilor şi realitate a fost colosală: am cosntatat deja că rata obedienţei s-a ridicat la 65%.

         Factori situaţionali ai obedienţei

     După obţinerea primelor date, autorul a explorat într-o serie de 18 experimente factorii susceptibili să contribuie la diminuarea obedienţei. O primă categorie de factori căreia i-a acordat atenţie sunt cei legaţi de percepţia autorităţii. Astfel, a reieşit importanţa prezenţei fizice a autorităţii pe timpul îndeplinirii ordinului de către subiect. Ordinul transmis prin telefon se dovedeşte mult mai puţin eficient decât cel comunicat prin viu grai, în condiţiile supravegherii nemijlocite (obedienţa scade la 20,5 %; amintim că în condiţiile “standard” ale experimentului procentajul obţinut de Milgram însuşi ca şi de majoritatea celor ce-au reluat experimentul a fost de 65 %). O scădere a influenţei, deşi nu atît de semnificativă, se observă şi cu prilejul schimbării cadrului în care evoluează figura autoritară a experimentului: dacă în loc de a se desfăşura în incinta Universităţii Yale, experimentul se organizează într-un mic birou dintr-un orăşel de provincie, se constată o cifră a obedienţei de 48 %. Milgram a demonstrat că ordinele contradictorii ale autorităţii stimulează independenţa subiectului – o autoritate reprezentată de doi experimentatori, dintre care unul susţine că experimentul trebuie oprit la 150 de volţi, iar celălalt îi porunceşte subiectului să continue, nu induce ascultare: din 20 de subiecţi testaţi în această condiţie, 18 abandonează în chiar momentul în care discursul autorităţii devine contradictoriu. O persoană imorală dar având toate însemnele autorităţii este capabilă să inducă ascultarea: subiecţii se supun, chiar dacă mai puţin (40 %), şi unui experimentator ce încalcă promisiunea făcută “victimei” de a opri experimentul în momentul în care ea va solicita acest lucru. În fine, în condiţia experimentală în care experimentatorul însuşi, din pricină că “elevul” a renunţat brusc să mai participe, se aşează pe locul acestuia, subiecţii abandonează foarte repede, neîndrăznind să agreseze autoritatea ştiinţifică. Unul din factorii decisivi în situaţia Milgram îl constituie relaţia spaţială dintre elev (victimă) şi cel ce aplică şocurile. Autorul a variat, în mai multe studii (1974), apropierea de victimă, constatând că pe măsură ce distanţa fizică scade iar relaţia devine tot mai directă, refuzul de a da curs cererilor imperioase ale autorităţii se produce tot mai frecvent. Agresiunea are loc când victima este impersonală.

Interpretarea teoretică a obedienţei

Milgram a respins de fiecare dată explicaţiile psihologizante ale obedienţei, care susţineau că ascultarea subiecţilor se datorează personalităţii lor înclinate spre sadism. El a insistat asupra efectelor structurii sociale şi a presiunilor situaţionale. Diferitele condiţii experimentale pe care le-a imaginat n-au făcut decât să probeze că unele situaţii dau naştere la o supunere mai mare în raport cu ordinele autorităţii decât altele şi să excludă ipoteza motivelor personale. Unul din factorii ce fac ca individului să-i fie extrem de greu să se desprindă din această situaţie este natura secvenţială a sarcinii, faptul că la început ascultarea ordinelor autorităţii nu cere un efort deosebit. Mai apoi individul se consideră angajat în raport cu decizia de a se arăta obedient. Dorinţa de a părea consistent în comportament îl face să amâne mereu momentul abandonului. Explicaţiile avansate de Milgram s-au centrat pe noţiunea de “stare agentică“. Aceasta este o stare psihologică în care individul acceptă “definiţiile realităţii furnizate de autoritate”, se supune indicaţiilor ce-i ghidează conduita, se consideră pe sine un instrument în mîinile ei. În aceste condiţii, tot ceea ce face sub îndrumarea autorităţii este în numele ei iar răspunderea pentru consecinţele actelor lui n-o poate purta decât tot autoritatea. Aşadar, acest “scurt-circuit al sistemului ruşine-vinovăţie al personalităţii” (Milgram, 1974, p. 118) se datorează fenomenului de difuziune a responsabilităţii sau, mai degrabă, transferului responsabilităţii către agentul de influenţă. Dacă subiecţilor li se dau instrucţiuni care-i fac să creadă că responsabilitatea le aparţine în întregime, obedienţa diminuează semnificativ.

Etica cercetării şi obedienţa distructivă

Experimentele lui Milgram au fost aspru criticate, invocându-se încălcarea flagrantă a regulilor de etică a cercetării psihologice. Fără îndoială, subiecţii săi trăiesc o stare de stres pe care cercetătorul n-avea dreptul să o inducă. În plus, li se dezvăluie o trăsătură a lor pe care poate n-ar fi trebuit s-o cunoască. Milgram a scris multe articole încercând să se apere. El a invocat şi declaraţiile subiecţilor din chestionarele post-experimentale, din care reiese că majoritatea acestora n-a regretat participarea la experiment. Oricum, dacă îndrăzneţul scenariu al lui Milgram se justifică, cel puţin în opinia unora, prin valoarea ştiinţifică a concluziilor sale, disputa aceasta îndelungată în jurul problemei etice pare să fi avut două urmări: a întărit preocupările comunităţii ştiinţifice pentru protejarea participanţilor în experimentele psihologice, dar a şi descurajat, într-o oarecare măsură, cercetările în domeniul obedienţei.