Conceptul de religie
Religia se referă la moduri de gândire, sentimente şi acţiuni care au legătură cu supranaturalul. După cum spune E. Durkheim, credinţele şi practicile religioase sunt strâns legate de lucrurile sacre şi opuse profanului. Sacrul este extraordinarul, misteriosul şi chiar pericolul potenţial, ceva care iese din normal, din viaţa cotidiană. Rudolf Otto (1992, p. 13), scrie: „Sacrul este înainte de toate o categorie de interpretare şi evaluare a ce nu există ca atare, decât în domeniul religios… Ea este o categorie complexă şi, prin urmare, poartă în sine un element de un gen cu totul aparte, unul care se sustrage raţionalului… şi care rămânând complet inaccesibil înţelegerii conceptuale… este… ceva inefabil“. De obicei, sacrul, în sens figurat, este sinonim cu moralul, cu ceva desăvârşit de bun. Kant vorbeşte de voinţa sacră, voinţă care dintr-un impuls al datoriei se supune fără şovăire legii morale; la fel se vorbeşte de caracterul sacru al datoriei, al legii, avându-se de fapt în vedere necesitatea practică şi caracterul ei de obligaţie general valabilă. Dar, spune Otto, o asemenea utilizare a cuvântului „sacru“ nu este una religioasă. Sacrul le include pe toate, ,,dar el conţine şi un surplus, al cărui sentiment îl avem. Sacrul este presimţit, este viu în toate religiile, şi constituie partea lor cea mai intimă“. El este trăit cu o vigoare extraordinară în religiile semitice, şi în primul rând în cele biblice. Aici are numele propriu de qadosh căruia îi corespunde hagios şi sanctus sau sacer. În cele trei limbi (ebraică, greacă şi latină) aceste cuvinte implică ideea de bine şi a binelui absolut, adică ajuns pe cea mai înaltă treaptă a dezvoltării şi maturizării sale. Dar acest „sacru“ este rezultatul unei treptate schematizări şi saturări etnice a unui reflux sentimental, originar şi specific, care, în sine, poate fi neutru şi chiar indiferent. La începuturile dezvoltării acestui element toate cele trei expresii însemnau cu totul altceva decât ceea ce este bun. Traducerea lui qadosh prin „bun“ este o răstălmăcire raţionalistă. De aceea este necesar un alt nume, iar Otto propune numinos de la numen: o categorie specială a interpretării şi evaluării şi o stare sufletească numinoasă ca una ce-şi face apariţia atunci când această categorie este întrebuinţată, adică atunci când un obiect este resimţit ca numinos. Această categorie este cu desăvârşire sui generis, ea, ca oricare dat originar şi fundamental, nu poate fi definită în sensul riguros al cuvântului, ci poate fi doar analizată. Nu-i poţi ajuta pe oameni s-o înţeleagă decât încercând să-i călăuzeşti pe calea analizei. Mircea Eliade aduce o perspectivă inedită în lucrarea sa Sacrul şi profanul. Sacrul este o categorie a religiozităţii opusă profanului, o categorie specifică unei existenţe religioase de tip arhaic sau tradiţional, care relevă o anumită modalitate ontologică într-un spaţiu şi într-un timp, socotite esenţialmente pure şi sfinte, aşa cum le relevă credinţa generalizată pentru începuturile lumii. Spre deosebire de Otto care pune accent pe iraţional, omul trăind „experienţa terifiantă şi iraţională“, ce se bazează pe „sentimentul temerii religioase“ faţă de forţele supranaturale, Eliade discută sacrul având în vedere Homo religiosus. Acesta crede întotdeauna că există o realitate absolută, sacrul, care transcende lumea aceasta, dar care se manifestă în ea şi, prin urmare, o sanctifică şi o face reală. El crede că lumea are o origine sacră şi că experienţa umană îşi actualizează toate potenţialităţile în măsura în care este religioasă, adică, participă la realitate. Profanul este opusul sacrului. Omul modern s-ar caracteriza, după Eliade, drept fiinţă ce se face pe sine însăşi şi nu reuşeşte să se facă pe sine în întregime decât în măsura în care se desacralizează şi desacralizează lumea. Sacrul este obstacolul prin excelenţă în faţa libertăţii sale. Omul nu va deveni el însuşi decât în măsura în care se va fi demistificat radical. Omul modern este areligios, dar mai dispune încă de o întreagă mitologie camuflată şi de numeroase ritualuri degradate. Experienţa religioasă are loc în spaţiu şi timp. Spaţiul sacral se referă la primele forme ale sacralităţii lumii. Hierofaniile relevă centre şi puncte fixe ale spaţiului sacralizat: locuri privilegiate, locuri sfinte, semne ale spaţiului. Consacrarea unui loc se datorează credinţei în „repetarea cosmogoniei“. Timpul sacru este un timp mitic repetabil şi recuperabil, dar şi etern. El este recuperabil în rituri şi sărbători atunci când se repetă ca în primele lui apariţii. Se regenerează prin repetarea lui în formele originare, prin timpul festiv şi structura festivităţilor, prin mituri ca modele exemplare ce relevă istoria sacră a misterelor cosmice, ca şi prin activitatea eroilor civilizatori. Sacrul şi profanul, „constituie două modalităţi de a fi în lume, două situaţii existenţiale asumate de către om de-a lungul istoriei“, scrie Eliade. Aşadar, religia diferă de alte aspecte ale vieţii sociale pentru că ea se referă la un sistem de convingeri şi credinţe în ceva care nu este disponibil pentru observare. O problemă importantă este cum disting oamenii religia de secular şi de magie. Iniţial s-a crezut că religia se referă la un univers care are legătură cu obiectele experienţei directe.
O concepţie sociologică elaborată asupra religiei aparţine lui Durkheim, în lucrarea Formele elementare ale vieţii religioase. El explică religia în termenii socialului. Durkheim respinge interpretarea religiilor ca răspuns la speculaţia despre misterul universului şi se axează pe studiul relaţiei dintre activităţile religioase, cum este ritualul, şi alte instituţii sociale. Pentru el, religia era o metaforă pentru societate sau pentru condiţiile indispensabile ale vieţii în societate. În societăţile simple ritualul are o funcţie morală, aşa cum şi modernii acordă religiei o dimensiune morală şi una explanatorie. Ritualul este, după Durkheim, expresia interdependenţei oamenilor care trăiesc într-o societate. Şi dacă ritualul este direcţionat către o fiinţă personificată, aceasta nu poate fi decât societatea însăşi. Durkheim consideră că simbolurile religioase sunt ataşate adesea grupurilor sociale, astfel încât atunci când cineva studiază structura societăţii trebuie să se întrebe ce grupuri formează unităţile de ritual, şi trebuie să se întrebe, când studiază ritualul, în ce moduri statusul persoanelor particulare sau al grupurilor este reflectat în roluri de ritual. Religia este definită de Durkheim ca sistem unificat de credinţe şi practici cu privire la lucrurile sacre, credinţele şi practicile tuturor acelora care aderă la ele, şi se reunesc într-o singură comunitate-biserica.
Conceptul de religie îşi are originea etimologică în cuvântul latin, religio prin care se defineşte teamă, scrupul, pietate, lealitate, dar şi superstiţie şi frică faţă de zei. De asemenea, aşa cum scrie V. Kernbach (1995), religia înseamnă credinţă religioasă, cult, ceremonie, sacralitate, jurământ, loc sacru. Religia are şi sens de refugiu mistic în supranatural, printr-un sistem de credinţe în doctrina transcendentală, dar şi încercarea omului de a cunoaşte în afara raţiunii forţele cosmice de care se simte dominat şi de a li se supune în mod conştient. Religia a apărut din animatism, animism, totemism, fetişism, demonologie şi mitologie, curente prin care omul ar fi încercat să domine forţele ambientale şi să răspundă întrebărilor fundamentale despre viaţă şi moarte, destinul individual, fenomenele din cer. Religia este considerată şi ca instrument de modelare spirituală a conştiinţei. Orice religie este un sistem coerent de postulate care admit, în planul cunoaşterii mistice, prin credinţă necondiţionată, existenţa şi forţa autonomă şi totală a unei lumi supranaturale divine, creatoare şi diriguitoare a lumii vizibile şi invizibile reale al cărei destin îl conduce prin legi stabilite sau prin voinţă. Se afirmă în literatura de specialitate, de pildă Kernbach, că încercările de a defini religia ca atare au fost împiedicate de o neclaritate semantică. Se confundă religia chiar cu mitologia, cu filosofia, cu superstiţia şi cu magia, toate acestea fiind, în diferite perioade, cadre sau instrumente de constituire a religiei fără ca religia să se confunde cu ele. J.G. Frazer a formulat o schemă de succesiune în evoluţia gândirii umane: magie-religie-ştiinţă, religia fiind condiţionată de o dezvoltare superioară a inteligenţei, teză respinsă de alţi cercetători care consideră că în societăţile primitive coexistă atât praticile magice şi actele religioase, cât şi unele elemente de ştiinţă empirică şi chiar în societăţile moderne se menţin practici elementare de magie. Să stăruim asupra câtorva concepte folosite des în studiile despre religie: magie, supranatural, credinţă, superstiţie, mana.
Magia este un sistem de ceremonii şi acţiuni determinate de credinţa în puterea magului de a acţiona asupra realităţii obiective cu ajutorul forţelor supranaturale, prin mijloace oculte şi paranormale. Magia se bazează pe credinţa în existenţa unor forţe în natură numite, de unele popoare, mana. Ce este mana? În credinţele melanisiene, mana este o forţă supranaturală, impersonală şi nediferenţiată constituind punctul de plecare al primelor stadii religioase ale omenirii primitive: animatismul şi animismul. Revenind la magie, subliniem că este o practică prin care forţele supranaturale pot fi invocate ca să acţioneze în favoarea sau împotriva omului. Magia primitivă are un raport direct cu anumite activităţi practice: tămăduirea bolilor, relaţiile de dragoste, atragerea vânatului şi peştelui, acţiuni militare, practici agresive (omorârea duşmanului prin străpungerea imaginii lui plastice sau prin arderea unui obiect ce îi aparţine); practicarea purificării în al cărei ritual se include obligatoriu noţiunea de tabu, adică interzicerea atingerii unor obiecte, locuri sau fiinţe considerate fie sacre, fie necurate. Orice descântec sau vrajă face parte din magie. Există două tipuri de magie:
– magie albă, adică obişnuită, ale cărei procedee principale rezidă în forţa sonoră a rostirii (nume, incantaţii, cuvinte magice fără sens, de pildă „abracadabra“, blesteme) şi în forţa creatoare a imaginii, realitatea fiind manevrată prin simbolurile reprezentărilor ei plastice;
– magia neagră este procesul invocării demonilor în sprijinul săvârşirii actelor magice (unul din procedeele curente ale magiei negre: numele unui om era înscris pe frunzele uscate de laur, care apoi se ardeau, ca să abată o nenorocire asupra purtătorului acelui nume).
Superstiţia este falsa credinţă despre necunoscut, reprezentând sindromul complexului de inferioritate în faza misterului. Ea răstălmăceşte realitatea. Ea nu intră în magie, dar foloseşte practici magice elementare. Superstiţiile constituie o infrareligie de uz individual. O regăsim în multe religii încă din antichitate.
Cercetătorii admit existenţa unei enorme varietăţi de credinţe şi practici religioase. Societăţile diferă în modurile, tipurile de fiinţe supranaturale sau forţe în care cred şi caracterul acestor fiinţe, prin structura sau ierarhia acestor fiinţe, în ceea ce fac real ele şi ce se întâmplă după moarte, precum şi în căile prin care supranaturalul este conceput în interacţiune cu oamenii.
Funcțiile religiei
Funcţia cognitivă este conferită de rolul ei în cunoaşterea lumii. Am discutat deja despre forma mitologică a religiei în cunoaştere. În principal, cunoaşterea realizată de religie este antropomorfică, datorită explicaţiilor, prin trăsăturile fiinţei umane, despre existenţă.
Funcţia acţională a religiei este virtutea ei de a oferi insului modalităţi de influenţare a forţelor supranaturale.
Funcţia de diminuare a anxietăţii este capacitatea religiei de a reduce spaima trăită de om în faţa unor evenimente sau situaţii necontrolate de el.
Religia are şi funcţii sociale importante. Mai întâi amintim implicarea religiei în problemele cotidiene din viaţa individului şi a societăţii cum este, de pildă, promovarea comportamentelor de sănătate şi descurajarea unor practici negative (de exemplu, consumul de alcool şi de tutun). În temeiul unor practici şi norme proprii ea intervine în reglementarea relaţiilor între generaţii. Aşadar, concomitent cu afirmarea credinţei într-o forţă divină, religia se angajează prin instituţiile ei, în rezolvarea unor chestiuni esenţiale ale vieţii personale şi ale vieţii sociale. Datorită caracterului ei puternic comunitar, religia contribuie la configurarea comportamentului uman în cel puţin patru procese distincte (Ellison, Sherkat, 1995, p. 1257). Primul vizează implicarea religiei în internalizarea normelor cu privire la stilurile de viaţă personală şi de conduită. Încălcarea acestor norme poate să ducă la vinovăţie. Apoi, colectivităţile religioase pot constitui grupuri de referinţă pentru membrii lor. În al treilea rând, nerespectarea standardelor unei comunităţi religioase este sancţionată. În fine, implicarea puternică în activităţile religioase şi în grupuri religioase reduce oportunitatea de a participa la alte activităţi. Toate aceste patru procese sunt, de fapt, mecanisme religioase de control social. Alături de această funcţie a grupurilor religioase de configurare a comportamentului este rolul lor în integrarea socială a individului. Sprijinirea activităţii credincioşilor, cultivarea prieteniei, asistarea de către biserică a persoanelor cu nevoi speciale, participarea permanentă la congregaţiile religioase, toate contribuie la formarea, prin religie, a unui comportament prosocial. O funcţie importantă a religiei constă în constituirea şi conservarea identităţii etnice sau naţionale. Biserica a fost printre primele instituţii ce au promovat idealul naţional. Mişcările naţionale au găsit un sprijin real în biserică şi în credinţa religioasă. În acelaşi context trebuie subliniat rolul bisericii în prezentarea unor tradiţii, în susţinerea şi afirmarea unor valori culturale şi spirituale. Contribuţia bisericii la dezvoltarea culturii este fundamentală. Însăşi civilizaţia modernă, în tendinţa ei spre secularizare, a fost dezvoltată din valori religioase şi cu sprijinul bisericii. Catolicismul, şi cu deosebire protestantismul au realizat, în zorii epocii moderne, omogenitatea religioasă şi implicit omogenitatea naţională şi au impulsionat constituirea naţiunilor şi organizarea lor în state naţionale prin normele impuse credincioşilor astfel încât au fost eliminaţi cei de altă confesiune în spaţiul occidental. Religia este liant al vieţii sociale prin capacitatea ei de reunire a unor mari colectivităţi sub semnul aceloraşi valori, aspiraţii şi idealuri exprimate în credinţa comună în divinitate. Din cauza atragerii de către factorii politici a instituţiilor religioase în alte acţiuni decât cele care ţin de cult, s-a ajuns ca în numele credinţei religioase să fie declanşate conflicte sociale şi naţionale, unele de o gravitate excepţională. Amintim conflictul dintre catolici şi protestanţi în Irlanda de Nord, ce durează de sute de ani, războiul din spaţiul ex-iugoslav declanşat de grupuri aparţinând cultelor creştin-ortodox, catolic şi musulman. În acest caz avem de a face cu neglijarea funcţiei religioase, anume aceea de a crea pace şi armonie între oameni, dincolo de diferenţele lor naţionale, sociale, culturale, istorice etc. Tocmai această funcţie fundamentală a oferit posibilitatea religiei şi bisericii de a menţine, în regimurile totalitare, valorile religioase, de a-şi exercita atributele de instituţie de cult, de a păstra identitatea naţională şi spirituală, în pofida dificultăţilor puternice impuse de ideologia ateistă şi materialistă. Datorită eforturilor de persuasiune şi perseverenţei reprezentanţilor bisericii s-a reuşit în România comunistă clădirea unor lăcaşuri de cult, repararea lor, precum şi tipărirea unui număr impresionant de publicaţii şi cărţi religioase.
Organizaţii religioase
Credinţele, normele şi ritualurile au loc în structuri organizaţionale unde oamenii se întâlnesc pentru a participa la activitatea unui cult şi pentru a stabili relaţii cu persoane ce aparţin de acelaşi cult. Biserica este o organizaţie religioasă care tinde să includă cei mai mulţi membri ai societăţii. Ea are o structură birocratică la fel ca orice altă instituţie. Apartenenţa la o biserică derivă mai mult dintr-o legătură prin naştere la un cult religios, decât ca urmare a unei decizii conştiente. Bisericile sunt, de regulă, conservatoare în ceea ce priveşte modul de organizare şi ierarhie. Raporturile lor cu factorii politici şi cu guvernele poartă amprenta secularizării, dar ele se derulează în armonie şi comunicare. Chiar şi în zonele unde se propovăduieşte libertatea tuturor cultelor trebuie spus că este acceptată existenţa 146 unei biserici naţionale sau a unei religii oficiale, datorită nevoii de exprimare a identităţii naţionale şi statale prin religie. Bisericile ortodoxe îşi au baza în comunitatea credincioşilor ce fiinţează prin participarea la liturghie. Ele sunt autocefale şi de aici derivă autonomia lor. Biserica ortodoxă este una sfântă, sobornicească şi apostolească alcătuită din totalitatea credincioşilor botezaţi, care se împărtăşesc din aceleaşi sfinte taine. Ea funcţionează pe principiul succesiunii apostolice. În fruntea ierarhiei ecleziastice se află patriarhul. Toţi episcopii au aceeaşi putere. O importanţă deosebită în organizarea bisericii ortodoxe are structura sinodală de reunire a tuturor episcopilor. Biserica ortodoxă este structurată în patriarhii, mitropolii, arhiepiscopii, protoerii şi parohii. Viaţa călugărească este organizată în mănăstiri şi schituri. În bisericile ortodoxe nu există ordine şi congregaţii religioase. Cea mai mare parte din populaţia – 86,8% – s-a declarat de religie creştin ortodoxă, conform Recensământului din anul 2002. Biserica catolică este comunitatea credincioşilor asociată cu comunitatea credinţei, a sacramentelor şi fidelitatea faţă de evanghelie. Ca şi biserica ortodoxă, ea funcţionează pe principiul succesiunii apostolice. Episcopii săi sunt consideraţi succesorii primului episcop al Romei, apostolul Petru. Şeful suprem al bisericii catolice este Papa, ales pe viaţă, şi dispune de puteri monarhice, iar acţiunile lui au un caracter infailibil. Totodată, el este şi şef de stat, al Cetăţii Vaticanului. Conducerea administrativă a bisericii catolice cade în seama curiei alcătuită din 11 congregaţii cardinalice, 3 tribunale pontificale, oficiile curiei şi comisiile pontificale. Legătura dintre papă şi dioceză este făcută de episcopi reuniţi în jurul papei în consiliul ecumenic (I. Mihăilescu, Biserică, în Dicţionar, 1993, p. 75). Comunitatea de bază a bisericii catolice este parohia, o subdiviziune teritorială a diocezei. Catolicismul cunoaşte ordinele şi congregaţiile cu ierarhie şi legi proprii şi care depind direct de papă. Bisericile şi confesiunile protestante au structuri ecleziastice care decurg din societatea în care funcţionează. Astfel, sunt sisteme de organizare de tip episcopal, caracteristice bisericilor anglicane, bisericii lutheriene şi metodiste, desprinse de anglicanism. Sistemul prezbiterian sinodal este alcătuit dintr-o ierarhie de adunări şi de consilii în care unitatea fundamentală este parohia, administrată de un consiliu prezbiterian care alege pastorul, iar la nivel regional şi naţional se aleg consistoriile constituite din pastori şi laici. Un alt tip de organizare este cel congregaţionist în care există doar nivelul local de structurare. Alianţa reformată şi biserica baptistă sunt astfel organizate. Cea mai mare extindere cunoaşte anglicanismul, lutheranismul, calvinismul, metodismul şi baptismul. Biserica anglicană este condusă de o singură ierarhie. Deciziile conducerii bisericii trebuie să fie confirmate în parlament şi ratificate de rege, care este şeful suprem al bisericii. Trebuie reţinut că laicii se reunesc în adunări anuale la nivel naţional şi în conferinţe diocezane, dar fără să decidă în probleme de dogmă. Anglicanismul funcţionează în Anglia şi în ţările foste colonii engleze. Bisericile episcopale luterane şi metodiste dispun de o ierarhie episcopală şi de o structură sinodală în care sunt incluşi şi laicii. Luteranismul fiinţează în Germania, în ţările scandinave, în 147 ţările baltice, Elveţia şi în alte zone din lume. Metodismul activează în S.U.A. şi Canada, iar într-o mică răspândire este cunoscut în Marea Britanie şi în ţări ale Europei Centrale. Biserica baptistă se organizează pe principiul alegerii de către credincioşi ai bisericii şi separat de structurile statului. Există, aşadar, o varietate de structuri în organizarea vieţii religioase creştine, aceasta ca urmare a evoluţiei concepţiilor creştine de-a lungul timpului. Biserica romano-catolică are cea mai puternică ierarhie şi se manifestă şi sub forme de organizare statală. Papa, conducător al statului Cetatea Vaticanului, apare ca reprezentant al lui Dumnezeu. Biserica ortodoxă are o organizare mai flexibilă, deciziile importante aparţin Sfântului Sinod al fiecărei biserici naţionale. Nu există un şef suprem al ortodoxiei. Celelalte tipuri de biserici de care pomenim reflectă modul de organizare stabilit de doctrina religioasă, o organizare orientată spre comunitatea religioasă de bază, anume parohia.
Denominarea
Este o grupare religioasă care cuprinde un mare număr de credincioşi, dar niciodată nu ajunge să includă în structurile ei majoritatea populaţiei unei ţări. Acest grup acceptă existenţa celorlalte religii şi recunoaşte normele şi valorile societăţii în care ele fiinţează. O religie poate avea o biserică într-o ţară şi statut de denominare în altă ţară. De pildă, catolicismul are statut ecleziastic în Italia şi Spania şi statut de denominare în România. Denominarea acordă atenţie tuturor dimensiunilor vieţii credincioşilor, cu deosebire educaţiei religioase a tinerilor.
Cultele religioase
Reprezintă o grupare religioasă organizată pe principiul relaţiilor directe cu membrii lor în modalităţi care nu ţin cont întotdeauna de normele şi valorile societăţii în care fiinţează. Sunt culte religioase care se manifestă prin acte de devianţă, iar membrii lor dovedesc o devoţiune fanatică. Preocupate în mică măsură de doctrină, cultele sunt structurate în zonele în care tradiţiile au un rol nesemnificativ. De asemenea, ele apar în perioade de schimbare socială. Deşi fiecare cult are reguli proprii şi sisteme de educaţie, multe dintre ele se bazează pe metoda introspecţiei şi autodescoperirii. Cultele apar ca o alternativă la formele de viaţă spirituală derivate din civilizaţia materială şi industrială, ele căutând să răspundă unor nevoi psihologice ale unor grupuri umane.
Religia şi schimbarea socială
O direcţie de manifestare a religiei ca factor al schimbării este dată de implicarea ei socială. Este prea bine cunoscută teza sociologului german Max Weber despre rolul spiritului eticii protestante în dezvoltarea capitalistă. El a pornit de la constatarea că 148 revoluţia industrială a avut loc iniţial în ţările protestante: Anglia, Ţările de Jos, Germania, şi a concluzionat că etica protestantă a fost impulsul vital care a produs această schimbare fundamentală. Analiza capitalismului a evidenţiat caracteristici derivate din raţionalitatea activităţii economice şi sociale. Circulaţia bunurilor, acumulare de capital, profit, investirea din profit în producţie, toate acestea sunt de regăsit la capitalişti. După Max Weber, ar exista o relaţie nemijlocită între puritanismul propovăduit de etica protestantă şi profilul capitalistului. În timp ce catolicismul gândeşte sărăcia ca o cale spre mântuire, realizată într-o lume viitoare, protestantismul declară că bogăţia personală este un simbol al alegerii celor ce vor fi predestinaţi pentru mântuire. Prin muncă intensă şi creşterea bogăţiei, calviniştii credeau că ei sunt cei aleşi să fie mântuiţi. Acest spirit se distinge prin chibzuinţă, cumpătare, respingerea oricăror forme de plăcere. Din acest mod de trai a rezultat spiritul de investire a capitalului în producţie. Important este că protestantismul a acceptat individualismul şi tipul democratic de organizare a relaţiilor interumane şi a societăţii. Teza lui Max Weber despre rolul determinant al religiei protestante în dezvoltarea capitalismului a fost criticată de unii sociologi, remarcându-se neglijarea de către gânditorul german a existenţei formelor capitaliste în alte perioade istorice şi în alte zone geografice decât cea în care s-a manifestat spiritul eticii protestante. Alte obiecţii vizau insuficienta analiză a factorilor economici şi politici în procesul de industrializare (Jean Baechler, Religia, în Tratat, 1997, pp. 506-507). Dincolo de observaţiile critice, justificate de altfel, reţinem că Max Weber accentuează raţionalitatea şi acţiunea individuală în explicarea societăţii moderne, în principal a capitalismului,. O altă direcţie de explicare a religiei, ca element al schimbării, este oferită de renaşterea unor tradiţii religioase în spaţiul american după anul 1980 (Vander Zanden, p. 387). Sunt discutate aspecte referitoare la reînvierea campusurilor religioase unde studenţi din toate religiile au manifestat un interes puternic pentru problemele spirituale, concretizat în participarea la cursuri de teologie, implicarea în activităţi voluntare în sprijinul credincioşilor, prezenţa la serviciile religioase din campusuri. În acelaşi sens este menţionat locul deosebit ocupat de religie în transmisiile şi emisiunile de televiziune astfel încât se discută de biserica electronică, o nouă modalitate de participare a americanilor la serviciile religioase. Majoritatea programelor religioase de la televiziune sunt fundamentaliste pe linia mişcării protestante conservatoare şi evanghelice.
Bibilografie: