“Eu-l” în cogniția socială – SOCIO-UMANE EDUCAȚIONAL

2.Evaluarea reflectată
Unul dintre modurile elementare de autocunoaştere este evaluarea reflectată. Eul este un construct deopotrivă privat, personal şi public, social. Felul în care oamenii pot gândi despre ei înşişi poate să depindă de cei din jur. Această cunoaştere de sine este dată de feedback-ul pe care îl obţinem de la cei din jur privind propria noastră persoană. Este o modalitate importantă de autocunoaştere mai ales in perioadele socializării, la varste mici. Teoria evaluării reflectate, denumită şi „oglinda care te reflectă" sau „cunoaşterea prin reflectare", afirmă că reacţiile şi evaluările celorlalţi constituie un set de informaţii pe care oamenii îl folosesc pentru a se cunoaşte pe sine. De aceea, dacă cei din jur tratează o persoană într-o manieră respectuoasă, aceasta va ajunge să se autoevalueze în mod pozitiv.

3.Compararea socială
Această teorie a fost propusă de Festinger, care afirma că dobandim informaţii despre noi înşine comparându-ne calităţile cu aceleaşi calităţi întâlnite la cei din jur. Festinger a precizat însă că nu oricine dintre cei din jur este ales ca etalon, ca persoană de comparaţie. Potivit lui Feitinger, astfel de persoane trebuie să fie similare şi relevante pentru cel care se autoevaluează (de exemplu, cand ne evaluăm cat de buni suntem la tenis, nu vom lua ca etalon jucători celebri de tenis, ci ne vom evalua prin comparație cu cunoștințe, prieteni cu care jucăm în mod regulat).

4.Interiorizarea rolurilor
Oamenii achiziționează informații despre sine prin efectuarea comportamentelor prescrise de anumite roluri sociale asociate statutului pe care îl dețin. Acest fapt este posibil datorită extinderii comportamentelor specifice unui anumit rol la situații sociale noi. Considerând expresia: „X suferă de o deformație profesională” – acest fapt de observație se referă la integrarea caracteristicilor rolului profesional în structura personalității, la interiorizarea rolului, având ca efect faptul că individul nu manifestă comportamentele specifice rolului doar în situații profesionale, ci în majoritatea situațiilor – de exemplu: X este șef la întreprindere, dar se comportă ca un șef și în familie, cu prietenii etc.

5.Teoria autopercepției (Daryl Bem)
Este o teorie privind modul în care ajungem să cunoaștem propriile caracteristici pornind de la comportamentele noastre anterioare. În esență, este o teorie behavioristă, care nu pune accent pe procesele interne, pe stările sufletești, ci pe informațiile pe care le avem la îndemână despre propria persoană. Pe scurt, teoria consideră că ajungem să facem inferențe (deducții) despre noi înșine, despre trăsăturile și stările noastre interne (care nu sunt accesibile direct observației) așa cum facem și în cazul celorlalți – observându-ne propriul comportament. Așa cum am inferat despre x, pe care l-am văzut certându-se în numeroase situații, că este un tip irascibil, aprig la mânie și cu tendința de a deveni violent, la fel, ceea ce credem despre noi înșine rezultă din modul în care ne comportăm în diverse situații.

Tremenul de “eu” se referă la o structură cognitivă ce încorporează toate modalităţile în care o persoană răspunde la întrebarea “Cine sunt eu?”. Acest sens este identic cu ceea ce William James numea “eul cunoscut”. Răspunsurile unui indivd la întrebarea “Cine sunt eu?” pot fi incluse în trei categorii. Mai întâi, sunt atributele fizice: “Sunt înalt”, “Sunt brunet”, etc. A doua categorie este aceea a identităţilor sociale. Acestea sunt date de grpurile sociale cărora individul le aparţine: “Sunt student”,

“Sunt frizer”, “Sunt patron de magazin”, etc. O a treia categorie corespunde identităţilor personale. În rândul acestora trebuie socotite: 1. trăsăturile percepute ale persoanei: “sunt nerăbdător”; 2. abilităţile şi talentele percepute ale persoanei: “sunt un excelent tenisman”, 3. atitudinile, valorile şi interesele: “sunt de stânga din punct de vedere politic”, “sunt un iubitor de muzică clasică”, etc. Împreună, caracteristicile fizice, identităţile sociale şi identităţile personale alcătuiesc conţinutul eului sau conceptul de sine. Din punct de vedere cognitiv, conceptul de sine este format astfel din totalitatea informațiilor despre propria persoană, incluzând aici informații legate de personalitatea proprie, aspecte fizice ale propriei persoane și aspecte legate de statutul social (poziții sociale ocupate, inclusiv bunuri avute în posesie). Din punct de vedere afectiv conceptul de sine include stima de sine (evaluare afectivă globală a propriei persoane) și atitudinile față de propria persoană (evaluare afectivă a acesteia în situații specifice).

Conform abordării cognitiviste a conceptului de sine, eul poate fi şi maleabil şi stabil în acelaşi timp. Conceptul de sine apare astfel ca o structură extrem de complexă de cunoştinţe despre sine, cunoştinţe ce pot fi contradictorii, episodice, abstracte. Ca urmare a capacităţii cognitive limitate, oamenii nu pot avea tot timpul acces la întreaga masă de cunoştinţe pe care le au despre ei inşişi, ci doar la anumite sub-seturi din aceste cunoştinţe, acces determinat de factori externi, situaţionali, sau de factori interni, motivaţionali. Astfel se explică maleabilitatea conceptului de sine. Acele sub-seturi care sunt disponibile la un moment dat poartă denumirea de „eu momentan" sau „concept de sine de lucru", termen inspirat din studiile asupra memoriei. Totodată, eul este şi stabil, în sensul că informaţiile pe care cineva le posedă despre sine sunt stabile în timp, chiar dacă nu sunt toate accesibile în acelaşi moment (de exemplu, ştim că suntem astăzi aceiaşi care am fost şi ieri, etc).

Percepțiile subiective ale individului în legătură cu propria persoană nu coincid întotdeauna cu măsuri obiective. Cu alte cuvinte, imaginea unei persoane despre propriul eu poate sau nu să corespundă eului real (adică, eului aşa cum este definit de anumite criterii cconsensuale sau normative). Acest lucru este valabil mai cu seamă cu privire la identităţile personale. Acestea se pretează într-o mai mare măsură la interpretare decât identităţile sociale sau decât caracteristicile fizice ale persoanei. Un student cu note excelente se poate vedea pe sine ca lipsit de inteligenţă. Un individ care se concepe pe sine ca fiind amabil şi rafinat, poate fi văzut de ceilalţi ca lipsit de amabilitate şi grosolan.

În domeniul auto-percepţiilor acurateţea absolută nu este nici pe departe norma. Indivizii normali îşi deformează autopercepţiile în sensul auto-înălţării (self-enhancing). Din acest punct de vedere, relevante sunt trei tendinţe: 1. indivizii au concepţii nerealist de pozitive despre ei înşişi; 2. indivizii îşi supraapreciază capacitatea lor de a controla evenimentele din mediu, inclusiv pe cele în mod obiectiv non-controlabile; 3. indivizii sunt exagerat de optimişti, credinţele lor despre propriul viitor sunt mai pozitive decât s-ar putea justifica în mod pozitiv.

Iluziile de auto-înălţare

Concepţii nerealist de pozitive despre eu

Concepţiile tradiţionale despre sănătatea mentală susţin că indivizii adaptaţi sunt conştienţi atât de aspectele pozitive ale eului, cât şi de aspectele lui negative, acceptându-le pe unele ca şi pe celelalte. În contrast cu aceste idei, cercetările contemporane au evidenţiat faptul că majoritatea indivizilor îşi concep eul în termeni preponderent pozitivi. Aproape toţi indivizii cred că posedă cu mult mai multe trăsături pozitive decât trăsături negative. Aproape toţi indivizii văd propriul eu “mai bun” decât eurile celorlalţi. Ei cred că atributele pozitive sunt mai descriptive pentru eul lor decât pentru individul mediu şi că atributele negative sunt mai puţin descriptive pentru ei decât pentru persoana medie. Maniera pozitivă în care indivizii îşi văd propriul eu se extinde şi asupra rudelor şi prietenilor lor: prietenii şi rudele sunt “mai bune” decât ceilalţi pe care nu-i cunosc. În plus, indivizii cred că grupul lor e mai bun în comparaţie cu grupurile cărora ei nu le aparţin. Aşadar, oamenii sunt înclinaţi să-şi aprecieze familia, prietenii şi membrii propriului grup cu trăsături mai pozitive decât îi apreciază pe alţii. Percepţia pe care cei mai mulţi indivizi o au despre eu nu corespunde deloc cu cea pe care o postulau modelele tradiţionale ale sănătăţii mentale. Departe de a fi atenţi la aspectele favorabile şi la cele nefavorabile ale eului, indivizii normali îşi cunosc foarte bine părţile bune dar sunt mult mai ignoranţi cu privire la părţile lor slabe.

Iluzia controlului

Credinţele iluzorii cu privire la pozitivitatea eului sunt însoţite de o credinţă exagerată în propria capacitate de a controla mediul. Ellen Langer (1977) a pus în evidenţă această iluzie de control în câteva experimente asupra comportamentului în jocurile de noroc. Ea a constatat, de pildă, că subiecţii care au ales pentru ei înşişi un număr de loterie cer, în medie, atunci când li se propune să-şi vândă biletul de loterie, un preţ de patru ori mai mare decât cei al căror număr a fost ales de experimentator. Subiecţii din primul grup se comportă în mod evident ca şi cum ar putea controla evenimentele. Deşi cunoaşterea acurată a relaţiei dintre acţiunile proprii şi rezultatele în mediu ale acestor acţiuni pare esenţială pentru o funcţionare eficientă, indivizii supraestimează măsura în care acţiunile lor produc evenimente în mediu.

Optimismul nerealist

Credinţa că avem calităţi pozitive şi credinţa că putem controla evenimentele dau naştere unei a treia iluzii de auto-înălţare: optimismul exagerat. Majoritatea oamenilor cred că vor avea un viitor mai roz decât pot avea în mod obiectiv. Oamenii supraestimează probabilitatea evenimentelor pozitive în viaţa lor: apreciază probabilitatea de a avea o soţie frumoasă, de a avea un copil supradotat, de a avea un salariu ridicat, etc. ca fiind foarte ridicată. Invers, dacă li se cere să estimeze şansele ca ceva rău să se întâmple (să fie implicaţi într-un accident de automobil, să fie concediaţi, să contacteze o boală foarte gravă), majoritatea subiecţilor îşi exprimă convingerea că ei au mult mai puţine şanse ca ceilalţi să fie afectaţi de astfel de evenimente.

Consistenţa comportamentelor personale

Oamenii au tendinţa să considere sinele ca pe o structură centrală ce controlează toate comportamentele, un agent care iniţiază comportamentele. De aceea se pune problema consistenţei dintre sine. Swann (1983) are o viziune constructivistă asupra sinelui, pe care il vede ca o structură ce ia naştere din interacţiunea dinamică a subiectului cu mediul exterior. Din acest punct de vedere, oamenii au idei despre cine sunt ei, dar au nevoie şi de cei din jur pentru a-şi confirma părerile. Astfel, Swann a propus teoria auto-verificării, care face asumpţia că indivizii îşi creează sau caută acele situaţii sociale care să le confirme ideile pe care le au despre sine. Pentru a atinge acest scop, oamenii se angajează în anumite strategii care pot fi comportamentale sau cognitive, în general, ei aleg acele situaţii sau persoane care să le confirme propriul concept de sine. Strategiile comportamentale presupun expunere minimă la feedback-ul negativ.

A.Strategii comportamentale de menținere a imaginii de sine pozitive

1.Expunerea selectivă la feedback-ul favorabil

O modalitate de a asigura perpetuarea evaluării de sine pozitive ar fi ca indiviul să facă în aşa fel încât feedback-ul negativ să nu fie întâlnit niciodată. Totuşi, a se izola complet de feedback-ul negativ nu este adaptativ. Un individ care rămâne complet ignorant cu privire la lipsa lui de abilitate într-un domeniu e condamnat să aibă mereu eşecuri în acel domeniu. De aceea, o strategie mai eficientă constă în a acorda mult mai multă atenţie informaţiei pozitive auto-relevante decât informaţiei negative auto-relevante. În acest fel, individul va primi în mod preponderent feedback pozitiv, însă va întâlni din când în când şi feedback negativ (deşi nu-l va căuta în mod activ). Indivizii caută rareori informaţie diagnostică despre propriul eu (informaţie care să le arate cum este eul în mod real). De pildă, ei caută un feedback diagnostic în privinţa unor aspecte ale eului ce sunt modificabile. Un cercetător care îşi trimite manuscrisul unui coleg pentru ca acesta să-i facă observaţii critice aşteaptă, desigur, un feedback pozitiv, dar are, în plus dorinţa de a–şi mbunătăţi lucrarea. Însă a căuta feedback cu privire la produsele unei anumite capacităţi ale noastre nu e totuna cu a căuta feedback cu privire la capacitatea în sine. În timp ce produsele capacităţii se pot ameliora, capacitatea în sine e oarecum imuabilă. Ca atare, putem să ne întrebăm colegii ce cred despre lucrarea pe care am făcut-o, dar e puţin probabil că-i vom întreba dacă cred că posedăm capacitatea de a aduce contribuţii în domeniul nostru.

2.Strategia de auto-handicapare

Indivizii nu pot întotdeauna să ocolească situaţiile diagnostice. Un student, de pildă, nu poate evita examenele. Deşi în astfel de situaţii pot apărea rezultate negative, indivizii pot controla gradul în care aceste rezultate implică aspecte centrale ale eului. Ei fac aceasta, potrivit lui Berglas şi Jones (1978) angajându-se în strategia de auto-handicapare. Această strategie presupune ridicarea de către individul însuşi a unor obstacole în calea succesului în scopul de a face ambigue cauzele rezultatelor negative anticipate.

Printre strategiile cognitive se numără: atenţia selectivă, părtinitoare (oamenii acordă atenţie doar feed-back-urilor care le confirmă conceptul de sine), reamintirea selectivă, părtinitoare (oamenii tind să-şi aminteească mai mult acele informaţii care le confirmă conceptul de sine) şi interpretarea selectivă, părtinitoare (oamenii interpretează sau dau crezare feedback-urilor primite în aşa fel încât prin aceasta să-şi confirme propriile păreri). Evitarea feedback-ului negativ şi strategia de auto-handicapare sunt demersuri adoptate de individ atunci când aticipează feedback-ul negativ. Dar uneori acest tip de feedback, ce poate ruina iluziile pozitive, survine în mod neaşteptat, ca atunci când individul se aşteaptă la o victorie şi suferă o înfrângere. În aceste condiţii indivizii se resemnează să primească feedback-ul pozitiv? În nici un caz! Ei folosesc o serie de strategii cognitive pentru a modifica feedback-ul negativ pe care-l primesc, reuşind să atenueze impactul acestuia asupra eului. Aceste strategii presupun selectivitate în felul în care interpretează, acordă atenţie, îşi amintesc sau explică feedback-ul evaluativ.

B.Strategii cognitive de menținere a imaginii de sine pozitive

1.Stategii cognitive de a face faţă feedback-ului negativ

1.1.Interpretarea selectivă

În multe situaţii de evaluare, feedback-ul pe care-l primeşte persoana e ambiguu. Să ne imaginăm că un coleg spune: “Trebuie să recunosc că nu am mai întâlnit o astfel de abordare a temei”. În acest caz, nu e clar deloc dacă acesta este un compliment sau o apreciere negatuivă.Ca atare, interlocutorul poate interpreta feedback-ul ambiguu într-o manieră favorabilă dacă e înclinat să facă lucrul acesta. Remarcăm în treacăt că există studii care au pus în evidenţă incapacitatea depresivilor de a interpreta feedback-ul ambiguu ca feedback pozitiv.

1.2.Atenţia selectivă

Chiar în situaţiile în care feedback-ul pe care-l primeşte indiviul e lipsit de ambiguităţi, există în general un amestec de veşti bune şi veşti proaste. De pildă, atunci când o revistă respinge un manuscris refuzând să-l publice, autorului i se expun neajunsurile, dar se fac şi remarci pozitive, iar autorul e îndemnat să încerce la o altă revistă. Concentrându-şi atenţia în mod selectiv asupra aspectelor pozitive, autorul poate transforma înfrângerea într-o victorie.

1.3.Memoria selectivă

Indivizii pot influenţa impactul feedback-ului pe care-l primesc amintindu-şi în mod diferenţiat reacţiile celorlalţi la performanţa lor. De pildă, dacă după ce a ţinut o conferinţă un profesor îşi aminteşte toate complimentele pe care le-a primit, dar foarte puţine critici, el poate trăi cu impresia că conferinţa sa a fost un succes răsunător. Există, din aceste punct de vedere, foarte multe cercetări ce atestă că oamenii, mai ales cei non-depresivi şi cei cu stimă de sine ridicată, au o memorie mai bună pentru feedback-urile pozitive decât pentru cele negative.

1.4.Atribuirile selective

În sfârşit, o altă strategie de a limita impactul feedback-ului negativ este aceea de a recunoaşte existenţa sa dar de a-i nega implicaţiile. În câmpul atribuirii cauzale s-a pus în evidenţă tendinţa indivizilor de a accepta într-o mai mare măsură responsabilitatea pentru succes decât pentru eşec. Mai precis, rezultatele pozitive sunt atribuite unor aspecte stabile, centrale ale eului (Am luat 10 la examen pentru că sunt inteligent), iar rezultatele negative unor factori externi (Am picat examenul pentru că profesorul a fost extrem de sever) sau, în cel mai rău caz, unor aspecte mai puţin stabile/centrale ale eului (Am picat examenul pentru că n-am citit cursurile pe care ar fi trebuit să le citesc). Prin urmare, indivizii admit în general că numai rezultatele pozitive se datorează trăsăturilor, capacităţilor sau dispoziţiilor lor şi astfel ei sunt capabili să-şi menţină credinţele de auto-înălţare chiar când se confruntă cu un eşec.

2.Strategii de reducere a impactului feedback-ului negativ

2.1.Importanţa selectivă

Indivizii pot reduce impactul unei incompetenţe recunoscute minimalizându-i importanţa. Medicul din exemplul de mai sus nu va recunoaşte nepriceperea sa în repararea obiectelor casnice decât după ce va stabili pentru sine că acesta este un domeniu complet lipsit de importanţă, în care se descurcă numai cei care n-au nici pe departe calităţile lui intelectuale. Rosenberg (1979) a arătat că indivizii au convingerea că atributele pe care le posedă ei sunt foarte importante, iar cele pe care nu le posedă sunt lipsite de importanţă. Cei ce cred că sunt foarte inteligenţi dar relativ stângaci în relaţiile sociale cred că inteligenţa e mult mai importantă decât capacitatea de a repurta succese sociale.

2.2.Consensul selectiv

O strategie înrudită cu precedenta este tendinţa indivizilor de a exagera procentajul celor ce au incompetenţa pe care ei o recunosc în cazul lor înşile. Campbell (1986) a arătat că indivizii subestimează consensul pentru capacităţile lor percepute (exemplu: puţini oameni pot rezolva jocurile de cuvinte încrucişate atât de repede ca mine) şi supraestimează consensul pentru deficienţele lor percepute (exemplu: ca şi mine, există enorm de mulţi oameni care au avut probleme cu matematica în liceu). Desigur, a crede că incompetenţele proprii sunt larg împărtăşite diminuează considerabil impactul feedback-ului negativ.

2.3.Compararea socială în jos

Această strategie presupune compararea cu cei ce sunt dezavantajaţi pe o anumită dimensiune. Un student care primeşte 5 la examen se poate consola comparându-se cu cei care au picat. Îndreptându-ne atenţia către cei care stau mai rău ca noi, reuşim să facem ca situaţia noastră să pară mai bună decât este în realitate.

2.4.Reflectarea în gloria altora

O altă strategie de a face faţă feedback-uli negativ este, într-un fel, inversa comparării sociale în jos: în loc să se compare cu cei ce sunt relativ dezavantajaţi pe o anumită dimensiune, individul poate încerca să-şi augmenteze propria valoare punând accentul pe asocierea lui cu alţii care sunt avantajaţi pe o anumită dimensiune. Cialdini şi colegii săi (1976) au observat că studenţii era mai înclinaţi să folosească pronumele “noi” cu referire la echipa de fotbal a universităţii după ce aceasta câştigase un meci decât după ce pierduse. Această tendinţă devenea mai evidentă după ce subiecţii suferiseră un eşec personal.

2.5.Auto-înălţarea compensatorie

Această ultimă strategie constă în a admite (parţial) îndreptăţirea feedback-ului negativ şi a exagera valoarea personală în ce priveşte alte aspecte ale eului. Un tânăr care a fost refuzat de fata pe care o iubeşte poate să contracareze acestă lovitură grea pentru stima de sine spunându-şi că, în orice caz, e cel mai bun şahist din oraş.