COMPORTAMENTUL DE AJUTORARE

COMPORTAMENTUL DE AJUTORARE

1. Comportament de ajutorare, comportament prosocial şi comportament altruist

     Pentru a desemna comportamentele efectuate în folosul altor persoane se utilizează, în literatura de specialitate, trei termeni: comportament prosocial, comportament de ajutorare şi comportament altruist.
Comportamentul prosocial desemnează o categorie foarte vastă de comportamente şi se referă la acte valorizate pozitiv de societate. Comportamentele prosociale au consecinţe sociale pozitive şi contribuie la binele fizic şi psihologic al altor persoane. Această categorie include: ajutorarea, altruismul, intervenţia trecătorului, atracţia interpersonală, prietenia, caritatea, cooperarea, sacrificiul, simpatia, încrederea, etc. Factorul determinant rămîne criteriul social: agresiunea, de pildă, este considerată de obicei un comportament antisocial, dar dacă este valorizată de societate (ca atunci cînd individul trebuie să lupte pentru a-şi apăra ţara), ea devine comportament prosocial. Comportamentul de ajutorare reprezintă o subcategorie în cadrul comportamentului prosocial. El poate fi definit ca un act intenţionat efectuat în folosul altei persoane. Intenţia deţine rolul fundamental: dacă pierdem nişte bani şi cineva îi găseşte, nu înseamnă deloc că am efectuat un comportament de ajutorare a persoanei respective.
La rîndul lor, comportamentele altruiste sunt o subcategorie a comportamentelor de ajutorare. Ele se referă la acte motivate de dorinţa de a-i face un bine celuilalt şi efectuate fără a aştepta cîştiguri personale. Evident, caracterul altruist al unui comportament este dificil de demonstrat, întrucît pot exista recompense cunoscute numai de subiect, ca a se simţi virtuos, a avea convingerea că merită aprecierea celorlalţi, etc.

Primele cercetări psiho-sociale asupra comportamentului de ajutorare au apărut la sfîrşitul anilor ‘50. Cercetările ulterioare au fost mult stimulate de un eveniment trist petrecut în 1964 la New York: o tînără, Kitty Genovese, a fost ucisă bestial într-o seară pe stradă, iar anchetatorii au constatat că 38 de persoane asistaseră din dosul perdelelor fără să intervină.

2. Explicaţii ale comportamentului de ajutorare

     Explicaţiile pentru comportamentul de ajutorare au fost elaborate de pe două poziţii teoretice: abordarea biologică şi abordarea învăţării sociale. În ultimele două decenii s-a dezvoltat o a treia abordare, ce combină elemente din primele două.

     a. Abordarea biologică
Sociobiologii cred că multe comportamente umane îşi au originea în zestrea genetică – ele sunt înnăscute şi nu învăţate. În ceea ce priveşte comportamentul de ajutorare, ei susţin că finţele umane au o predispoziţie biologică de a-i ajuta pe alţii care suferă. Aşa cum există tendinţe înnăscute de a mînca sau a respira, tot aşa există tendinţa de a-i ajuta pe semeni. Această concluzie contrazice vechea teorie evoluţionistă, care vedea o corespondenţă strînsă între selecţia naturală şi egoism. Totuşi, ideea că nevoia de a-i ajuta pe ceilalţi explică succesul speciei umane pe drumul evoluţiei, se bucură de tot mai mult interes.

     b. Învăţarea socială a comportamentului de ajutorare
Majoritatea psihologilor sociali resping ideea că ajutarea celuilalt ar deriva din ceva înnăscut. Ei încearcă să demonstreze că acest comportament social îşi are originile în procesul de socializare – deci este învăţat. Cele mai multe cercetări realizate din această perspectivă au folosit copii drept subiecţi – copilăria fiind socotită o perioadă foarte importantă pentru învăţarea acestor comportamente. Cerînd pur şi simplu copiilor să se comporte în manieră altruistă, creşte probabilitatea comportamentului de ajutorare. Faptul de a indica unui copil care este comportamentul adecvat stabileşte o expectanţă şi poate să-i ghideze conduita ulterioară. O metodă mai eficientă de învăţare a comportamentelor de ajutorare o constituie folosirea recompenselor (întăririlor). Există şanse mari ca un comportament recompensat să fie repetat. Dacă, într-o situaţie din viaţa cotidiană, copiii sunt recompensaţi pntru faptul de a fi oferit ajutor, este foarte probabil că o vor face din nou în alte situaţii.

Indivizii pot învăţa, de asemenea, să acorde ajutor urmărind o altă persoană efectuînd un comportament de ajutorare. S-a demonstrat experimental că observarea unui model adult care se comportă în manieră altruistă îi face pe copii să se comporte identic. Filmele cu mesaj prosocial au, de aceea, eficienţă – a privi la televizor comportamente de ajutorare întăreşte atitudinile pozitive ale copiilor faţă de comportamentele de acest gen.

         Albert Bandura a arătat în numeroase studii că observarea şi repetarea comportamentului modelului nu înseamnă o imitare mecanică. Individul analizează atent comportamentul şi urmările comportamentului modelului şi se comportă în consecinţă. Într-un experiment din 1970, Hornstein a prezentat subiecţilor un film cu un individ care înapoia propietarului un portofel găsit. În cele trei condiţii, cel ce găsise banii era fie foarte bucuros, fie supărat şi reţinut, fie indiferent. La ieşirea din sala de proiecţie, subiecţii găseau ei înşişi un portofel. Rezultatele au arătat că cei ce au văzut filmul în care erau prezentate consecinţe plăcute ale acordării ajutorului restituiau în mai mare măsură banii decît cei cărora le fuseseră prezentate consecinţe neplăcute.

     c. Perspectiva normativă
Un factor impotant al comportamentului prosocial îl constituie normele sociale. Evident, acestea sunt învăţate de individ, şi nu înnăscute. O normă este un standard de acţiune care specifică ce comportament este “aşteptat” sau “normal” şi ce comportament este “anormal” (nu corespunde prescripţiilor normei). Normele sunt, aşadar, expectanţe sociale ce prescriu comportamentul social adecvat.
În comportamentul de ajutorare sunt implicate, în principal, două norme:
1. Norma de reciprocitate, potrivit căreia trebuie să-i ajutăm pe cei ce ne ajută. Sociologul american Gouldner, care a publicat un articol celebru în 1960 despre acestă normă, arăta că ea este universală, asemenea interdicţiei privind incestul, de exemplu. În virtutea normei de reciprocitate, ne simţim datori să întoarcem serviciul cuiva care ne-a ajutat.

2. Norma de reciprocitate socială precizează că trebuie să-i ajutăm pe cei ce au nevoie, fără să ne gîndim la interacţiunile noastre viitoare cu ei. Membrii unei comunităţi, de exemplu, se simt adesea datori să-i ajute pe cei nevoiaşi din comunitatea lor chiar atunci când rămân anonimi şi nu au aşteptări cu privire la o recompensă socială viitoare.

d. Empatie
La fel ca în cazul altor comportamente, în comportamentele de ajutorare sunt implicaţi atît factorii genetici, cît şi factorii de mediu. De aceea, au apărut teorii care încearcă să găsească un compromis între abordarea sociobiologică şi cea a învăţării sociale. Mecanismele biologice pot predispune o persoană să acţioneze, dar felul în care ea răspunde depinde de experienţele ei trecute şi de circumstanţele imediate.

Mulţi cercetători au convingerea că o precondiţie a conduitei de ajutorare este o stare de activare (de excitare fiziologică). Aceasta ar putea fi empatia, care în multe cazuri reprezintă principala motivaţie a comportamentului de ajutorare. Empatia corespunde abilităţii de a sesiza trăirile altuia, de a ne identifica emoţional şi cognitiv cu o altă persoană. Ea poate fi înţeleasă ca un răspuns emoţional la suferinţa altuia. Studiile care au arătat că adulţii, ca şi copiii, răspund în mod empatic la suferinţa altuia sunt extrem de numeroase. Majoritatea acestor studii arată că pentru fiinţele umane este neplăcut să-l vadă pe altul suferind. Din acest punct de vedere, atunci cînd acordăm ajutor, încercăm să facem să dispară sentimentul neplăcut pe care ni-l provoacă durerea altuia.
Unul din modelele cele mai cunoscute ale comportamentului de ajutorare se bazează pe această idee: indivizii intervin într-o situaţie de urgenţă pentru că aceasta declanşează o stare neplăcută de care ei încearcă să scape. Ca urmare, un astfel de comportament nu este deloc altruist, fiind declanşat mai curînd de interesul personal. Individul ajută din dorinţa de a scăpa de o emoţie neplăcută, comportamentul de ajutoare fiind un comportament ce reduce prompt starea de inconfort psihic.
Empatia este mediată, în bună măsură de similaritate: empatizăm mai uşor cu o persoană pe care o percepem ca fiindu-ne similară. S-a demonstrat, de pildă, că la subiecţii ce asistă la aplicarea de şocuri electrice unor persoane similare (în privinţa vîrstei, aspectului fizic, îmbrăcăminţii) apare o stare de excitare fiziologică, direct proporţională cu similaritatea percepută.

3. Un model situaţional al comportamentului de ajutorare

     Asasinarea tinerei din New York în 1964 în prezenţa atîtor spectatori pasivi a stimulat cercetările asupra intrvenţiei trecătorului, ce încercau să stabilească în ce condiţii individul acordă ajutor într-o situaţie de urgenţă. La început s-a pus accentul pe studierea ajutorului în aceste situaţii. Astăzi cercetătorii se interesează în general de comportamentul de ajutorare, explicînd intervenţiile indivizilor şi în situaţii de non-urgenţă.
În cadrul studiilor asupra situaţiilor de urgenţă, factorul care s-a bucurat de cea mai mare atenţie a fost prezenţa celorlalţi – mai precis, dacă potenţialul donator (de ajutor) este singur sau în compania altora. Cercetătorii au pus repede în evidenţă efectul de trecător (bystander effect): este mult mai puţin probabil ca indivizii să acorde ajutor într-o situaţie de urgenţă atunci cînd se află împreună cu alţii decît atunci cînd sunt singuri: cu cît numărul celor prezenţi este mai mare, cu atît mai puţin probabil este că cineva va interveni în timp util.
Dintre modelele ce şi-au propus să explice influenţele situaţionale asupra intervenţiei trecătorului, cel mai cuoscut este cel elaborat de Latané şi Darley în 1970. Înainte de a cerceta factorii situaţionali ai intervenţiei, cei doi psihologi sociali au încercat să distingă elementele caracteristice ale situaţiilor de urgenţă:
1. O situaţie de urgenţă poate implica pericol pentru o persoană sau pentru bunurile din propietatea ei.
2. Este un eveniment neobişnuit, trăit rareori de persoanele obişnuite.
3. Situaţiile de urgenţă sunt foarte diferite, de la o clădire în flăcări la agresarea unei femei pe stradă şi de la un accident de automobil la alunecarea unei persoane pe gheaţă.
4. Nu pot fi prevăzute, încît nu se poate face dinainte o planificare a acţiunilor.
5. Impun acţiuni imediate; cîntărirea pe îndelete a alternativelor nu este posibilă.
Se poate sesiza uşor similaritatea dintre astfel de situaţii şi situaţia de formare a normelor de grup studiată de Sherif: ambele tipuri de contexte sociale implică nesiguranţă, ambiguitate, lipsa unui fundament pentru judecată şi acţiune. În aceste condiţii, creşte probabilitatea ca individul să facă apel la ceilalţi pentru a afla cum trebuie evaluaţi stimulii şi cum trebuie acţionat. De aceea, o predicţie care s-a impus imediat pentru situaţiile de urgenţă a fost aceea că individul reacţionează diferit în funcţie de prezenţa sau absenţa altora. Bibb Latané şi John Darley şi-au dat seama de la început că nu pot invoca drept explicaţie simpla apatie a spectatorilor din situaţiile de urgenţă. Ei au pus în evidenţă dependenţa intervenţiei de numărul celor prezenţi. În plus, au construit un model cognitiv al intervenţiei trecătorului, arătînd că intervenţia depinde de o serie de decizii. În fiecare din cele cinci etape dscrise în modelul lor, trecătorul ia decizii, iar ajutorul depinde de decizia luată în fiecare etapă.
a. Trecătorul (donatorul) trebuie să observe evenimentul. El poate, foarte simplu, să ignore o situaţie care necesită intervenţie.
b. Definirea situaţiei ca urgenţă. Este foarte probabil ca donatorul să definească situaţia ca urgenţă (şi, foarte probabil, să ajute) cînd crede că situaţia victimei este gravă şi că se deteriorează repede. Apatia trecătorului se reduce în mod semnificativ odată ce interpretează situaţia ca situaţie de urgenţă.
c. Asumarea responsabilităţii. În această etapă se ia decizia cu privire la asumarea responsabiltăţii personale de a ajuta. Ca şi în etapa precedentă, influenţa celorlalţi constituie un factor hotărîtor. Uneori persoana care asistă la o situaţie de urgenţă ştie că mai există şi alţi spectatori, dar nu poate vedea reacţiile acestora – aşa s-a întîmplat, de exemplu, în cazul fetei ucise pe străzile NewYork-ului. Adesea, decizia de a-şi asuma răspunderea este determinată de cît de competent se simte trecătorul într-o situaţie specifică.
d. Decizia cu privire la ceea ce trebuie făcut efectiv.
e. Acordarea propriu-zisă a ajutorului.

4. Argumente experimentale

     Într-un experiment din 1970, Latané şi Darley au invitat studenţi la un interviu despre viaţa în campusul universitar. În timp ce subiecţii completau un chestionar, experimentatorii au introdus fum în cameră printr-un orificiu special. După cîteva minute, încăperea în care se aflau subiecţii era plină de fum. În funcţie de condiţia experimentală, subiecţii se aflau fie singuri, fie cu alţi doi subiecţi pe care nu-i cunoşteau, fie cu doi complici ai experimentatorului care primiseră instrucţiuni să ignore total fumul. Variabila dependentă era reacţia subiecţilor şi timpul scurs pînă ce reacţionau. Autorii făcuseră ipoteza că într-o astfel de situaţie, indivizii se lasă influenţaţi de ceilalţi pentru a decide ce vor face. Rezultatele au confirmat această idee. Subiecţii care se aflau singuri au anunţat mult mai repede experimentatorului existenţa fumului decît cei ce se aflau în grup: 75% din subiecţii singuri au acţionat imediat, în vreme ce numai 38% din subiecţii aflaţi împreună cu alţi subiecţi reali au intervenit. Influenţa complicilor ce se arătau pasivi a fost covîrşitoare: numai 10% din subiecţii din această condiţie au luat atitudine. Latané şi Darley au interpretat aceste rezultate apreciind că prezenţa altora poateinhiba răspunsul indivizilor într-o situaţie de urgenţă: cu cît se află mai multe persoane în jur, cu atît reacţia întîrzie. Mai grav încă, mulţi din subiecţii care n-au reacţionat, fiind influenţaţi de pasivitatea celorlalţi, nu au evaluat situaţia ca fiind o situaţie de urgenţă.

     Într-un articol celebru din 1969, intitulat “O doamnă la ananghie” (“A lady in distress”), Bibb Latané şi Jane Rodin au arătat că indivizii pot rămîne pasivi chiar atunci cînd celălalt este în pericol. Subiecţii masculi completau un chestionar, singuri sau alături de alţii. În vremea aceasta, una din funcţionare lua o scară din încăperea în care se aflau subiecţii, motivînd că are nevoie de un dosar de pe raftul de sus al bibliotecii. După un minut, subiecţii auzeau cum femeia cade cu zgomot în biroul vecin. Dintre cei ce se aflau singuri, 70% au sărit în ajutorul femeii, iar dintre cei ce se aflau împreună cu un alt subiect real, numai 40%. În condiţia în care s-a manipulat percepţia situaţiei ca non-urgenţă, introducîndu-se un complice pasiv, numai 7% din subiecţi au acordat ajutor.
          Primul experiment al lui Darley şi Latané, realizat în 1968, a fost inspirat direct de moartea lui Kitty Genovese şi a testat influenţa prezenţei fizice ori numai presupuse a celorlalţi asupra comportamentului de ajutorare. Subiecţii se aflau în cabine individuale şi puteau comunica între ei. În funcţie de condiţie, în cabine se află doi subiecţi (subiectul real şi un complice), patru (subiectul real şi trei complici) sau şase (subiectul real şi cinci complici). În toate condiţiile, unul din complici mărturiseşte că este epileptic şi, după puţin timp, din cabina lui se aud gemete şi trosnituri, ca şi cum s-ar fi declanşat o criză. Experimentatorii urmăreau să pună în evidenţă relaţia dintre numărul presupus al celorlalţi care au cunoştinţă de criză şi timpul care se scurge pînă la intervenţia subiectului. Rezultatele au confirmat ipoteza lor: cu cît numărul presupus al celorlalţi este mai mare, cu atît reacţia subiectului întîrzie. Înainte de sfîrşitul crizei, 85% din subiecţii care ştiau că sunt singuri cu victima au acţionat, 62% din cei ce ştiau că mai sunt alţi doi prezenţi şi 31% din cei ce aveau cunoştinţă de prezenţa altor patru subiecţi. După şase minute, procentajele erau: 100%, 81% şi 61%.
Pentru a răspunde adecvat într-o situaţie de urgenţă, indivizii trebuie să-şi înceteze activitatea curentă şi să se angajeze într-un comportament neobişnuit. Individul izolat o face, adesea fără să ezite. De ce însă grupurile inhibă comportamentul de ajutorare în astfel de situaţii? Latané şi Darley au oferit trei explicaţii:
a. Difuziunea responsabilităţii – în situaţia de urgenţă, prezenţa celorlalţi oferă individului posibilitatea de a transfera responsabilitatea de a acţiona sau de a nu acţiona. Pentru ca aceasta să se producă, nu este necesară prezenţa fizică a celorlalţi, ci este suficient ca individul să ştie că ei asistă, chiar dacă nu-i vede. Individul singur intervine pentru că lui îi revine întreaga responsabilitate.
b. Inhibarea produsă de public – ceilalţi spectatori pot să-l facă pe individ conştient de acţiunea pe care o desfăşoară. În aceste condiţii, poate să apară teama de a nu face o gafă: nimeni nu vrea să pară stupid, acţionînd nepotrivit. Din acest punct de vedere, o reacţie exagerată, de exemplu, poate constitui o greşeală ridicolă, la care ceilalţi sunt martori.
c. Influenţa socială – celelalte persoane care asistă la o situaţie de urgenţă oferă individului un model de acţiune. Dacă ele nu se arată îngrijorate şi afişează pasivitate, situaţia poate să pară mult mai puţin gravă decît este în realitate.

5. Personalitate şi comportament de ajutorare

     Foarte multe cercetări din acest domeniu s-au aplecat asupra factorilor situaţionali. Totuşi, comportamentul este determinat atît de mediu, cît şi de personalitatea indivizilor. În privinţa influenţei acesteia din urmă, comportamentul de ajutorare a fost raportat la trăsăturile de personalitate, cît şi la stările psihologice tranzitorii.

a. Stările psihologice tranzitorii
Cu toţii avem zile în care totul pare să meargă perfect ori zile în care totul iese prost şi ştim foarte bine că astfel de dispoziţii influenţează maniera noastră de a interacţiona cu alţii. Cercetările asupra comportamentului de ajutorare au arătat că indivizii aflaţi în dispoziţie bună sunt mult mai înclinaţi să acorde ajutor decît cei aflaţi în dispoziţie proastă.
Cînd oamenii se simt bine, ei sunt mai puţin procupaţi de ei înşişi şi mai sensibili la nevoile şi problemele altora. A fi într-o dispoziţie bună echivalează cu focalizarea atenţiei pe aspecte pozitive. Cunningham, în 1979, a demonstrat chiar că vremea frumoasă, însorită induce o stare de bună dispoziţie, care-i determină pe indivizi să-i ajute pe ceilalţi, iar vremea mohorîtă, cu cer acoperit provoacă proastă dispoziţie şi inhibă comportamentul de ajutorare. Indivizii ce se simt trişti ori indispuşi se concentrează mai mult asupra lor înşile, asupra grijilor şi problemelor lor, sunt mai puţin preocupaţi de binele altora şi sunt mai puţin înclinaţi să-i ajute pe alţii.

b. Caracteristici şi atribute ale persoanei
Tendinţa generală a psihologilor sociali este aceea de a pune multe comportamente pe seama factorilor situaţionali. Totuşi, există caracteristici stabile de personalitate ce marchează maniera individului de a interacţiona cu ceilalţi. În domeniul comportamentului de ajutorare, psihologii sociali au încercat să contureze un portret-tip al “samariteanului milos”, deci al personalităţii înclinate să efectueze acte altruiste.
În privinţa variabilelor demografice, de exemplu, Latané şi Darley au arătat că nu există decît o corelaţie extrem de slabă, total nesemnificativă, între ocupaţia tatălui ori mărimea familiei (numărul de fraţi şi surori) şi comportamentul de ajutorare. În mod surprinzător, mărimea oraşului de origine al subiectului are oarecare influenţă asupra acestui tip de comportament: subiecţii care au copilărit în oraşe mici au o tendinţă mai pronunţată de a ajuta în raport cu cei originari din metropole. Relaţii pozitive, deşi slabe, cu tendinţele altruiste au judecata morală matură, nevoia de aprobare socială, stima de sine, tendinţa de a-şi asuma responsabilitatea pentru binele altora. Totuşi aceste corelaţii nu sunt suficient de puternice pentru a distinge “samariteanul milos” de restul indivizilor.

Comportamentul de ajutorare pare să fie rezultatul interacţiunii caracteristicilor situaţiei şi ale celui ce are nevoie de ajutor cu trăsăturile de personalitate ale donatorului. Printre puţinele atribute de personalitate acceptate de psihologi ca fiind predictive pentru comportamentul de ajutorare este competenţa percepută specifică. Sentimentul capacităţii de a stăpîni situaţia afectează probabilitatea acordării ajutorului. Indivizii care se simt  competenţi cred că pot reduce costurile potenţiale ale comportamentului de ajutorare; or, s-a demonstrat că acestea constituie un factor esenţial al acordării ajutorului. De exemplu, doi cercetători americani au manipulat competenţa percepută a subiecţilor în ceea ce priveşte suportarea de şocuri electrice – pe unii i-au făcut să creadă că au o toleranţă ridicată la şocuri electrice. Aceşti subiecţi s-au oferit să ajute la aşezarea în rafturi a unor obiecte încărcate electric într-o măsură mai mare decît subiecţii care nu fuseseră informaţi asupra capacităţiilor de a suporta şocurile. În plus, s-a arătat că există posibilitatea ca indivizii să-şi extindă competenţa specifică, fiind înclinaţi să ajute şi în situaţii despre care nu cred că le stăpînesc. A deţine poziţia de lider într-un grup sau într-o organizaţie reprezintă un atribut de personalitate (chiar dacă nu definitiv) şi totodată presupune competenţă. Ne putem gîndi că un lider este prin definiţie mai competent decît alţi membri ai grupului şi mai înclinat să iniţieze acţiuni, inclusiv acordarea ajutorului în cazuri de urgenţă. Baumeister şi colaboratorii săi (1988) au pus în evidenţă o caracteristică a rolului de lider ce depăşeşte explicaţia de tipul “cine are competenţă, ajută“: tendinţa de a-şi asuma în general responsabilitatea. Astfel, autorii au arătat că într-o situaţie de urgenţă liderul nu resimte difuziunea responsabilităţii la fel ca toţi ceilalţi membri ai grupului.

Sarcini de lucru:

Fragmentul video alăturat prezintă o situație critică în care reacția potrivită a trecătorului, reacția firească de a interveni într-un fel acolo unde este nevoie de ajutor ar fi putut schimba în bine cursul întâmplării.

1. Explicați posibilitatea unui astfel de eveniment având în vedere direcțiile actuale ce explică comportamentul de ajutorare: abordarea biologică, învăţarea socială, perspectiva normativă și empatia.

2. Precizați dacă întâmplarea prezintă caracteristicile unei situații de urgență așa cum sunt identificate de către  Bibb Latané şi John Darley; care din etapele modelului cognitiv al intervenţiei trecătorului considerați că nu a fost depășită?