CONFORMISMUL

    1. Cercetările lui Solomon Asch

    Experimentul lui Asch asupra conformismului este probabil cel mai cunoscut experiment din psihologia socială. Alegerea sarcinii, ingeniozitatea montajului experimental, eficienţa măsurătorilor, limpezimea concluziilor – toate fac din el o cercetare absolut clasică. Trebuie menţionat însă că începuturile au fost şovăielnice : ipotezele de start ale lui Asch anticipau refuzul subiecţilor de a se supune presiunii de grup. Punînd, în ceea ce priveşte paradigma Sherif, totul pe seama ambigiutăţii stimulului, psihosociologul american considerase că o situaţie bine structurată, înfăţişînd un stimul absolut neîndoielnic, îl va ajuta să demonstreze capacitatea indivizilor de a rezista unei norme aberante. Rezultatele au infirmat – din fericire ? – această predicţie experimentală, făcînd din efectul Asch un bun exemplu a ceea ce Merton a numit “serendipitate”. Dar chiar şi aşa el a năruit construcţia teoretică a lui Festinger (1950), care afirmase că opiniile indivizilor cu privire la realitatea fizică pot fi numai cu greu influenţate, şi a rămas cea mai limpede demonstraţie a tendinţei indivizilor de a-şi pune opiniile în acord cu majoritatea.

Asch s-a dovedit extrem de sensibil la sugestiile lui Sherif. El a lucrat tot cu judecăţi perceptive şi a folosit subiecţi complici, cum făcuse şi predecesorul său. Stimulul se prezintă sub forma a trei linii verticale, din care una este egală ca lungime cu o linie etalon. Subiectul este introdus într-un grup de complici şi i se cere ca, atunci cînd îi vine rîndul, să aprecieze care din cele trei linii corespunde ca mărime segmentului etalon. În total au loc 18 încercări, iar complicii furnizează aprecieri eronate începînd cu cea de-a şasea. Deşi sarcina este cît se poate de simplă şi de clară (în grupul de control se observă 0,68 % de răspunsuri greşite), grupul izbuteşte să deformeze judecăţile indivizilor – 32 % din răspunsurile acestora se dovedesc eronate. În medie, cei din grupul de control (în care indivizii emiteau judecăţi fără a fi supuşi influenţei grupului) au comis 0,08 greşeli, faţă de 3,84 greşeli ale celor din grupul experimental (Asch, 1951).
Din chestionarele post-experimentale a rezultat că dezacordul cu ceilalţi, în ciuda evidenţei perceptive, a provocat incertitudinea şi nesiguranţa subiecţilor. Unul din motivele pentru care subiecţii emiteau cu voce tare aceeaşi judecată eronată ca şi ceilalţi l-a constituit evitarea dezaprobării sociale. În aceste condiţii, Deutsch şi Gerard (1955) au avansat ipoteza că anonimatul subiectului şi faptul de a nu se afla în nici un fel sub supravegherea grupului va conduce la dispariţia totală a presiunii spre conformism şi, deci, a conformismului. Deşi s-a obţinut o scădere senificativă a nivelului influenţei, a reieşit că 23% din subiecţi au continuat să dea răspunsuri eronate chiar şi în condiţii de anonimat. Crutchfield (1955) a rafinat tehnica experimentală, şi a contribuit la explotarea factorilor ce modelează conformismul. Dintre aceştia, cercetările ulterioare au avut în vedere mai cu seamă, caracteristicile individuale şi cele ale situaţiei.

     2. Factori situaţionali şi personali în conformism

În privinţa impactului parametrilor individuali, s-a demonstrat, de pildă, că indivizii se conformează mai mult cînd nu se simt deplin acceptaţi de grup (Dittes şi Kelley, 1956), cînd sunt atraşi de grup (Berkowitz, 1957), cînd au un statut mai puţin important decît alţi membri ai grupului (Lefkowitz, Blake şi Mouton, 1955), cînd se consideră competenţi în sarcină (Geller, Endler şi Wiesenthal, 1973), etc Discuţii aprinse a prilejuit relaţia dintre sexul subiecţilor şi măsura conformismului. Tradiţia sociologică, precum şi studiile clasice în domeniul influenţei sociale (Gerard, Wilhelmy şi Conoley, 1968) au pledat în favoarea ideii că bărbaţii ar fi mai puţin conformişti decît femeile. Sistrunk şi McDavid (1971) s-au situat printre primii care au nuanţat această idee, arătînd că efectul sexului depinde în bună măsură de tipul de itemi utilizaţi în exxperiment. Femeile se dovedesc mai conformiste numai în sarcinile în care bărbaţii sunt considerăţi experţi. În plus, gradul de conformism al subiecţilor, bărbaţi sau femei, este marcat de sexul experimentatorului (Eagly şi Carly, 1981; Vaughan şi Hogg, 1995). Concluziile lui Eagly, Wood şi Fishbough (1981) arată că atitudinea conformistă a bărbaţilor se accentuează în cazul în care nu sunt supravegheţi de experimentator, ei arătîndu-se mai preocupaţi decît femeile să lase o impresie de independenţă. Una din pertinentele observaţii ale lui Asch, referitoare la faptul că subiecţii receptivi la influenţă în primele încercări rămîn, în genere, conformişti pe percursul desfăşurării şedinţei, a dat naştere unei întregi linii de cercetări. Angajarea subiectului faţă de poziţia pe care a adoptat-o (Kiesler, 1971) îl face să manifeste consistenţă în răspunsuri. Fireşte, şi teoria disonanţei cognitive (Festinger, 1957), ca şi cea a auto-percepţiei (Bem, 1972) pot da seama de decizia subiectului de a menţine acelaşi răspuns. Multe studii au dovedit rolul matricei culturale în modelarea conformismului.

O cercetare a lui Milgram (1961) a demonstrat, de exemplu, că norvegienii se conformează într-o măsură mai mare decît francezii. Smith şi Bond (1993), într-o sinteză de psihologie socială interculturală, au consemnat la rîndul lor impactul normelor culturale asupra nivelului conformismului. Ei au remarcat că, în general, subiecţii aparţinînd culturilor individualiste din America de Nord şi Europa apuseană se dovedesc mai independenţi în raport cu normele de grup faţă de subiecţii provenind din culuri axate pe valoarea colectivistă – Africa, Asia, America de Sud. Una din primele preocupări ale lui Asch (1951) a fost aceea de a verifica efectul mărimii grupului asupra cuantumului influenţei. Astfel, el a variat talia grupului, făcînd ca subiectul naiv să se confrunte cu 1,2,3,4,8 sau 15 complici. Rezultatele lui, ca şi rezultatele celor mai multe din studiile ulterioare arată că răspunsurile eronate ale subiecţilor se înmulţesc de la 1 la 4 membri ai grupului ce exercită influenţă, pentru ca apoi să rămînă constante. În paradigma Asch o majoritate de 4 exercită aproximativ aceeaşi influenţă ca şi una de 15. Aceeaşi concluzie se desprinde şi din modelele integraliste recente ale influenţei sociale. De exemplu, teoria impactului social elaborată de Latane şi Wolf descrie influenţa socială ca un rezultat al forţei de constrîngere, al apropierii în spaţiu şi timp şi al numărului surselor de influenţă. Ea face predicţia că influenţa creşte, pînă la un punct, odată cu numărul surselor. Dincolo de acest punct sporirea numărului agenţilor de influenţă rămîne fără efect. Wilder a oferit o explicaţie interesantă referitoare la relaţia dintre numărul membrilor majorităţii şi impactul lor. Ipoteza lui se axează pe conceptul de independenţă a surselor. Din acest punct de vedere, indivizii ce compun un grup obţin mai multă influenţă dacă sunt percepuţi ca surse diferite decît dacă ţinta îi priveşte ca membri ai aceluiaşi grup, menţinînd unanim o opinie. Din teoria aceasta Wilder (1990) a derivat o valoroasă ipoteză cu privire la influenţa mai mare exercitată de in-group în raport cu out-group-ul. El a invocat efectul de omogenitate al outgroup- ului (Judd şi Park, 1988), după care membrii celuilalt grup sunt percepuţi ca asemănători între ei iar cei ai grupului de apartenenţă ca diferiţi; ca atare, un out-group cu acelaşi număr de membri ca şi in-group-ul va fi perceput ca incluzînd mai puţine surse de influenţă şi va avea un impact redus. În fine, mai amintim aici un studiu al lui Campbell şi Fairey (1989), ce demonstrează dependenţa efectului mărimii grupului de tipul de sarcină. În sarcinile în care există un singur răspuns corect iar ţinta se aşteaptă la un consens deplin (de exemplu, sarcina folosită de Asch), efectul mărimii grupului corespunde descrierii lui Asch. Dar în sarcinile în care nimeni nu se aşteaptă la un răspuns unic, cum ar fi judecăţile de gust, influenţa grupului creşte direct proporţional cu numărul membrilor care-l compun. Unanimitatea grupului reprezintă o condiţie esenţială a succesului demersului ei. Asch însuşi a determinat o scădere absolut semnificativă a cuantumului influenţei (de la 33 % la 5,5 %) prin introducerea unui complice instruit să dea de fiecare dată răspunsul corect. “Suportul social”, cum s-a numit complicele ce “sparge” consensul majoritar, se dovedeşte eficient chiar şi atunci cînd răspunsurile sale, deşi diferite, sunt la fel de eronate ca şi cele ale grupului. Asch a pus efectul pe seama dispariţiei fricii de costurile sociale ale devianţei. Această linie de cercetare a fost continuată în special de Vernon Allen. S-a constatat, de pildă, că este de ajuns ca un membru al majorităţii să se abţină pentru ca influenţa să scadă (Shaw, Rothschild şi Strickland, 1968) sau că sunt suficiente în sarcina de tip Asch fie şi răspunsurile unui complice total incompetent – purtînd ochelari cu multe dioptrii (Allen şi Levine, 1971). Aceste date au permis concluzia că devianţa în sine conduce la slăbirea presiunii normative şi deci a conformismului. Moscovici (1979) a construit o explicaţie alternativă pentru reducerea impactului în situaţii de suport social. Potrivit autorului francez, un grup ai cărui membri nu susţin unanim aceeaşi opinie reprezintă o sursă de influenţă lipsită de consistenţă. Ca atare, un astfel de grup este incapabil să determine un conflict în forul interior al ţintei. O altă explicaţie a efectului de suport social se poate extrage dintr-un studiu al lui Nemeth şi Chiles (1988). Ipotezele acestora, confirmate prin intermediul unui experiment realizat înlăuntrul paradigmei influenţei minoritare, se referă la faptul că expunerea la opiniile minoritare stimulează non-conformismul şi amplifică aderenţa la propriile puncte de vedere. Răspunsul minoritar “relevă voinţa de a rezista presiunii majorităţii şi oferă indicii despre consecinţele non-conformismului” (p. 279). Astfel, ţinta devine mai curajoasă şi îşi proclamă în mod public dezacordul.

    3. Bazele influenţei majoritare
Sherif (1935) a arătat cum într-o situaţie ambiguă, bizuindu-se unii pe alţii ca surse de informaţie validă cu privire la structura stimulului, indivizii construiesc o normă socială. Temelia acestei reguli de comportament adecvată în situaţia respectivă o constituie tocmai informaţiile pe care indivizii şi le oferă unii altora. Festinger va integra ideea fundării informaţionale a normelor în concepţia sa despre procesele de comunicare informală şi despre compararea socială. Indivizii au nevoie de informaţii furnizate de ceilalţi pentru a-şi făuri şi stabiliza opiniile şi atitudinile despre realitatea socială. Procesul de comparare socială, care seamănă cu efectul de convergenţă al autorului “Psihologiei normelor sociale”, trădează tendinţa de ajustare a credinţelor şi opiniilor şi de aducere a lor cît mai aproape de cele dominante în grup (Festinger, 1954). Prin urmare, conformismul se bazează pe incertitudinea individului cu privire la realitatea socială şi pe dorinţa lui de consens. În sarcinile obiective, referitoare la realitatea fizică, individul dispune de mijloace directe de a stabili adevărul opiniilor sale, nelăsîndu-se influenţat. Într-un articol rămas clasic, din 1955, M. Deutsch şi H. Gerard, bazîndu-se pe concluziile lui Asch, au arătat că dependenţa individului de grup nu este numai informaţională, dar şi normativă. Distincţia se fundamentează pe observaţia că membrii unui grup îşi transmit expectanţe cu privire la comportamentul adecvat, dar şi argumente şi dovezi referitoare la natura stimulului. Influenţa normativă se bazează pe resimţirea de către subiect a presiunii spre conformism exercitată de grup prin intermediul aşteptărilor pozitive ale celorlalţi membri. În general, grupul pedepseşte non-conformismul prin excludere, care poate fi definitivă sau temporară, totală sau parţială. Schachter (1951) a evidenţiat într-un studiu experimental tendinţa grupului de a ostraciza devianţii. La apariţia poziţiei neconcordante cu norma comună, membrii “ortodocşi” ai grupului fac o serie de încercări de a reintegra punctul de vedere deviant. Dacă deviantul manifestă consistenţă, ceilalţi renunţă să-l mai recupereze şi-l consideră ca nemaifăcînd parte din grup. În grupurile coezive indivizii manifestă dorinţa de a păstra calitatea de membru şi evită să se identifice cu devianţii. Astfel, influenţa normativă derivă din dorinţa individului de a fi acceptat de grup şi de nevoia lui de aprobare socială. Aşa cum a arătat Festinger (1950), îndată ce apelăm la alţii pentru a obţine informaţie validă cu privire la realitatea socială, ei dobîndesc puterea de a decide – într-o măsură mai mare sau mai mică – asupra acţiunilor noastre. Influenţa informaţională se naşte din incertitudinea subiecţilor cu privire la răspunsul corect, şi din nevoia lor de a avea opinii exacte, în concordanţă cu adevărul obiectiv. O sursă capabilă să exercite influenţă informaţională este o sursă expertă sau care reţine informaţii ce-i lipsesc ţintei. Puterea ei rezidă în argumentele pe care le invocă şi în dovezile pe care le poate prezenta în mod explicit sau implicit – căci adesea folosirea celuilalt ca sursă de informaţii se produce prin simpla observare a comportamentelor lui. Deşi influenţa normativă a constituit, fără îndoială, principala cauză a conformismului în situaţia Asch, cele două tipuri de presiune a grupului se exercită, în cele mai multe situaţii, simultan (Insko et al., 1983). Se cuvine să observăm că distincţii asemănătoare au fost operate şi de alţi cercetători : H. H. Kelley (1952), care a teoretizat o funcţie normativă şi una comparativă a grupurilor de referinţă; Thibaut şi Strickland (1956) au utilizat conceptele de orientare spre grup şi orientare spre sarcină; în fine, Kiesler şi Kiesler (1969) au făcut deosebirea între “nevoia de a fi simpatizat” şi “nevoia de a fi corect”. Teoria actuală a conformismului păstrează însă conceptele şi definiţiile propuse de Deutsch şi Gerard.

O ilustrare modernă a dihotomiei normativ-informaţioanal o constituie teoria acţiunii raţionale elaborată de Fischbein şi Azjen (1975), în care atitudinea faţă de propriul comportament trebuie văzută ca o componentă informaţională, în vreme ce norma subiectivă reprezintă un determinant normativ al acţiunii. Spre deosebire de Festinger, pentru care principiul ce dă seama de dinamicile de influenţă socială este căutarea consensului, şi de Deutsch şi Gerard, pentru care acelaşi principiu constă în dependenţa normativă şi informaţională, Moscovici (1979) aşează la baza oricărei influenţe conflictul. În funcţie de conflictul pe care îl generează, sursa izbuteşte, mai mult sau mai puţin să facă să se clatine sistemul de judecăţi al ţintei; natura şi intensitatea divergenţei hotărăşte asupra profunzimii influenţei. Acceptarea normei de grup de către individ reflectă supunera publică, o schimbare superficială a atitudinii. Conformismul nu este decît o formă de negociere între individ şi grup, negociere ce survine în urma unui conflict cu privire la definirea realităţii (Moscovici, 1980). Acceptarea normei de grup reprezintă numai una din posibilităţile de rezolvare a divergenţei, şi se produce cînd sunt întrunite 3 condiţii: (a) există un singur răspuns corect ; (b) grupul dispune de o normă bine definită, pe care vrea să o impună; (c) individul nu are o poziţie clară, o normă personală pe care să dorească să o afirmeîn ciuda presiunii grupului. În felul acesta atitudinea conformistă reduce conflictul cu preţul abandonării tendinţelor deviante. Teoria elaborării conflictului, aparţinînd lui Perez şi Mugny (1993; 1996) constituie o tentativă curajoasă de integrare a concluziilor cercetărilor vechi ori recente în domeniul influenţei sociale din unghiul aceluiaşi principiu explicativ. Postulatul ei fundamental este că diferitelor modalităţi de elaboarare a conflictului de persoana ţintă le corespund nveluiri diferite de influenţă. Elaborarea conflictului se produce în funcţie de tipul de sarcină şi de tipul de sursă. Teoria distinge 4 tipuri de sarcini: (1) sarcinile obiective non-ambigue (sarcini simple în care răspunsul este evident iar subiectul se aşreaptă la un consens total); (2) sarcinile de aptitudini (există un răspuns corect, dar el nu este cunoscut de subiect; capacitatea de a-l identifica dă nivelul de aptituninii subiectului); (3) sarcinile de opinie (subiectul se aşteaptă la o pluralitate de poziţii); (4) sarcinile non-implicante din punct de vedere social ( aşteptarea consensului nu este pertinentă; în astfel de sarcini conflicyul nu reprezintă mecanismul schimbării). Pentru stablirea unor diferenţe între surse se utilizează 3 criterii: numărul (majoritate sau minoritate), competenţa (expert sau non-expert) şi apartenenţa categorială (sursă in-group sau out-group). Rezultatul final este o clasificare minuţioasă a modalităţilor specifice de elaborare a conflictului, fiecare depinzînd de sursa şi de sarcina din situaţia de influenţă. De exemplu, în paradigma Asch avem de-a face cu o sursă majoritară şi cu o sarcină obiectivă non-ambiguă, ce conduc, prin declanşarea unui conflict relaţional, la restaurarea manifestă a consensului corespunzînd conformismului public.

    4. Conformism public şi acceptare privată

În experimentele lui Sherif am remarcat faptul că în şedinţele individuale ulterioare elaborării normei de grup, indivizii se folosesc de aceasta pentru a aprecia mişcarea iluzorie a punctului luminos. Lucrul acesta probează o influenţă profundă şi durabilă. Pe de altă parte, subiecţii din experimentul lui Asch puşi, după ce se conformaseră normei stabilite de grupul de complici, să emită acelaşi gen de judecăţi perceptive sunt departe de a perpetua norma. Într-un caz avem de-a face cu o schimbare de atitudine în plan privat, în celălalt cu una în plan manifest. Această distincţie are o însemnătate uriaşă căci nivelul şi durata influenţei reprezintă de fapt indicii fundamentali ai acesteia. În plus, din punctul de vedere al aplicaţiilor, un răspuns preluat de către subiect în mod profund şi durabil, integrat în sistemul său de valori şi reiterat de el însuşi în fiecare situaţie adecvată, în lipsa constrîngerii sursei de influenţă, reprezintă un succes mai mare decît unul însuşit formal, fără convingere şi lepădat îndată ce presiunea sursei slăbeşte. Kelman a teoretizat distincţia aceasta capitală penru influenţa socială, făcîndu-se ecoul unor aprinse dezbateri din epocă. Potrivit concepţiei sale, diversitatea procselor de influenţă socială poate fi înţeleasă prin intermediul a trei procese psihologice distincte: complzenţa, identificarea şi interiorizarea.
Complezenţa se produce în cazul în care preluarea răspunsului se bazează pe mijloacele de control pe care sursa le are asupra ţintei, deci pe recompensele şi pedepsele pe care ea este capabilă să le aplice.
Identificarea reprezintă un gen de influenşă prezentă în contextele în care agentul de influenşă atractiv, simpatic sau există o relaţie satisfăcătoare între el şi ţintă.
Interiorizarea se fundează pe credibilitatea sursei şi pe convergenşa dintre răspunsul ei ţi sistemul de valori al persoanei ţintă. Desigur, cele trei procese corespund unor nivele diferite de influenşă, un nivel superficial în cazul complezenţei şi unul profund în cazul interiorizării. Kelman a izbutit să demonstreze că influenţa depinde de atît de răspunsul ţintei, cît şi de caracteristicile ei sociale. Este uşor de remarcat că interiorizarea prezintă multe similarităţi cu influenţa informaţională postulată de Deutsch şi Gerard, iar complezenţa poate fi apropiată de influenţa normativă. Într-adevăr, teoriile influenţei sociale au avut tendinţa de a înfăţişa acceptarea privată a judecşilor sursei ca o consecinţă a influenţei informaţionale (efectul de convergenţă are la bază acest tip de influenţă), iar conformismul public ca un rezultat al presiunii normative exercitate de o sursă dispunînd de putere. În măsura în care influenţa are rădăcini normative, presiunea grupului se soldează cu acordul declarat public al ţintei, dar neînsoţit de o acceptare privată. Acest tip de impact se obţine ori de cîte ori sursa are mai multă putere decît ţinta. În situaţiile în care mecanismul subiacent preluării răspunsului sursei are o natură informaţională, conformismul public este însoţit de acceptare privată – subiectul crede realmente în validitatea judecăţilor sursei şi le adoptă caşi cum ar fi propriile judecăţi. Astfel, intervenţia unei surse poate duce la patru tipuri de reacţii din partea ţintei:
(a) interiorizarea – shimbarea se produce atît în plan public, cît şi în plan privat;
(b) complezenţa – schimbarea apare în plan manifest, fără un corespondent în plan privat
(c) conversiunea – absenţa schimbării în planul public, dar prezenţa privată;
(d) schimbarea nu e de găsit nici în plan public, nici în plan privat

   Distincţia dintre conformismul public şi acceptarea privată caracterizează cercetările de influenţă socială, întîlnindu-se mai puţin în cadrul celor ce tratează schimbarea de atitudine. Ea devine esenţială în influenţa minoritară, căci de cele mai multe ori minoritatea nu poate induce decît o schimbare situată dincolo de planul manifest.