Rostind “umanitate” ne referim la faptă bună, la ajutorul dat de o persoană alteia, la grija purtată celui neajutorat sau care are nevoie de sprijin, la compasiune și generozitate, în ultimă instață la iubire.
Iubirea este virtute o virtute aparte, dincolo de morală sau mai mult decât morală după cum o consideră Sponville, este umanitatea plină spre care morala însăți privește și absența căreia o suplinesc toate celelalte virtuți. Este o excelență a ființei umane. Odată ce există iubire, se văd la lucru toate virtuțile ca izvorând din același loc și care tind să dispară ca virtuţi specifice sau strict morale. Iubirea odată afirmată face așadar din morală lucru de prisos. În iubire sau mai bine spus în absența acesteia se justifică necesitatea moralei; este nevoie de morală și fiecare din noi resimte această nevoie prin puțina dragoste fie ea și iubire de sine, odată ce cu toată aroganța nu putem susține că iubim oamenii, că iubim altruist sau cel puțin suntem de acord că iubirea altruistă este un lucru extrem de rar. Morala prescrie ceea ce prin iubire ar veni de la sine. Imitând dragosea ne cere nu să iubim, lucru imposibil de altfel deoarece dragostea nu poate fi comandată ea fiind cea care comandă, ci să acționăm ca și când am iubi.
În analiza pe care o face conceptului iubirii Sponville face referire la trei dintre sensurile acestuia, trei maniere de a trăi iubirea: érôs, philia și agapè. De la prima la ultima formă de iubire egoismul tinde să lase locul altruismului, iar suferința lasă locul fericirii.
Iubirea ca érôs este dragostea concupiscentă de fapt dragoste de sine. Include gelozie, invidie, aviditate, este o dragoste posesivă care nu se bucură de fericirea celuilalt ci suferă ori de câte ori aceasta o respinge, o dragoste redusă la satisacerea plăcerilor senzuale; înseamnă a iubi doar pentru propriul sine; este expresia egoismului în forma sa relațională; mai degrabă cu ură decât cu iubire, cel iubit este deținut pentru uzul personal al celui care iubește; nu contează dacă acesta este sau nu fericit. 
Absența persoanei iubite este dureroasă, sfâșietoare, iar regăsirea una pasională, avidă, violentă. Este o iubire măsurată prin dorință și care există în măsura în care-i lipsește obiectul. Departe de a fi implinirea sau fericiea celui ce-și caută sau își găsește jumătatea lipsă, ea înseamnă suferință, zbucium, diperare. Deși tânjește mereu după ceea ce-i lipsește sau după ceea ce visează, căutând a stârni sau încercând zadarnic să prelungească pasiunea, omul este capabil și de alte tipuri de dragoste, capabile de a-l salva din lanțurile lui Érôs.
În ipostaza de philia, iubirea este plăcerea și bucuria ce se adaugă plăcerii prezenței prietenului, „este elogiul adus unei prezențe, unei existente, unei stări de gratie! Nu există o mai mare mare uşurare pentru tine şi pentru celălalt, o mai înaltă stare de libertate, un fel de fericire supremă. Nu este nevoia disperată de a poseda, ci bucuria şi împăcarea sufletului. Nu este deci o lipsă, ci o stare de gratitudine.” 
Dacă érôs-ul este lipsă, suferință și permanentă căutare, philia este bucurie, împlinire, regăsire de sine în și prin celălalt. O astfel de iubire nu mai presupune lipsa. Este iubirea, bucuria omului de tot ceea ce-l înconjoară, bucuria de a iubi și de a fi iubit.
Philia o vedem în bucuria mamei care-și iubește copilul, între soț și soție atunci când amandoi își pun bucuria în folosul celuilalt, în bucuria părintească, fraternă sau filială, în bucuria ce dă consistență prieteniei când omul dorește binele prietenilor de dragul acestora cu conștiința reciprocității sentimentelor. Din această reciprocitate în placere și bucurie poate fi observată natura nu lipsită de egoism a acestui mod de a iubi. Tot iubirea de sine se află la bază. Ne încântă și ne bucură faptul de a ne ști iubiți însă planul este unul secundar. Philia înseamnă creștere împreună, acțiune dacă nu în totalitate dezinteresată cel puțin făcută pentru binele și în interesul celuilalt.
Niciunul din modurile în care se mnifestă iubirea analizate până acum nu par a susține un răspuns satisfăcător. Agapè este termenul preferat de către Sponville pentru iubirea dezinteresată. Dacă érôs-ul apare ca o foame, philia ca un hohot de râs, „agapè seamănă mai curând cu un surâs."
Este iubrea universală, divină, prin care forța ce tinde să stânjenească sau să distrugă, contrar naturii ei, renunță la a se manifesta, o „forţă care nu se mai exercită, prin retragerea în calea fragilităţii, prin gingăşie, prin delicateţe (...) preferând mai degrabă să se nege decât să se afirme, să se retragă decât să se extindă, să ofere totul decât să păstreze sau să acapareze.” 
Este retragerea lui Dumnezeu din lume pentru a lăsa loc omului să crească, pentru a nu-i strivi existența. A iubi astfel înseamnă „a accepta să exiști mai puțin intens”, a fi capabil de sacrificiu, a renunța la atat de omeneasca pretenție de a fi ceva, a părăsi sau a ceda altcuiva centrul atenției, a renunța la bucurie în favoarea altuia.